Poitiers este, fără îndoială, pe gustul fanilor de azi ai Evului Mediu. Oraşul, care are 2000 de ani şi e capitala regiunii încă din perioada galo-romană, a ştiut să treacă prin vârtejurile istoriei cu capul sus.

Poitiers îşi desface frumuseţile romanic-gotice sus, în vârful colinei la poalele căreia apele au săpat brazde stâncoase şi civilizaţia TGV-urilor (o oră jumate până la Paris, în vagoane pluşate cu catifea violetă, pentru cunoscători...) a ţesut pânze de oţel: linii, poduri suspendate, hale industriale, sub burniţa rece a iernii.

Din oraşul vechi, străzile şerpuiesc spre gară sau spre autostradă, iar cartierele în cercuri concentrice adaugă secole tot mai noi de arhitectură, ca inelele unui trunchi de copac. Altminteri, oraşul are 2000 de ani şi e capitala regiunii încă din perioada galo-romană. Ştie să treacă prin vârtejurile istoriei cu capul sus - şi cu un accent ironic discret, în poveştile pe care le spune. Accentul acesta m-a cucerit, deşi l-am descoperit iarna, cu paşi ezitanţi pe dalele alunecoase, de culoarea fildeşului bolnav, care podesc străzile vechi, lăsându-se colorate de panorama de carnaval a vitrinelor.

Pentru că oraşul vechi s-a lăsat invadat de magazine mici şi ateliere de design cochete, care ştiu - cum numai francezii ştiu, îndeobşte - să deseneze muzica timpului, să îţi vândă luxul ce ţi se potriveşte, să te facă pur şi simplu să râzi de o glumă izbutită. Vara, Poitiers e o sarabandă de vegetaţie, şi de stofe, şi de podoabe peste zidurile austere şi elegante, cu un ce feminin în albeaţa lor de dantele vechi.

Toate drumurile pleacă de la catedrală

Dantelării sunt şi sculpturile catedralei Notre Dame la Grande, construită în sec. XI-XII, şi pictată în interior cu aceleaşi revărsări de culori şi de plante, înlănţuite feminin peste coloane şi ogive: carne, petale, texturi moi acoperind scheletul construcţiei. D