Poeta vorbeşte despre dragoste şi bătrâneţe, despre libertate şi bucurie. Spune că dacă soţul ei, poetul GeorgeAlmosnino, ar mai fi trăit, ei doi nu s-ar fi despărţit niciodată. „Eu nu mai ştiu ce înseamnă teama“, spune Nora Iuga, care mărturiseşte că de când a îmbătrânit a dobândit o libertate ce o face să nu-i mai pese, orice s-ar spune despre ea.

„Adevărul": Vă citez din „Sexagenara şi tânărul": „Ai să râzi de mine, dar îmi trăiesc cu tot trupul bucuria de a exista în orice condiţii". De unde vă luaţi acum bucuria, din ce vă înfruptaţi?

Nora Iuga: Este vorba, în cazul meu, de o trăsătură specifică. Este ceva cu care ne naştem, probabil că este o genă a bucuriei şi a entuziasmului, pe care unii oameni o au sau nu o au şi care probabil că este ereditară. În familia mea există un imens amestec de rase, foarte neînrudite între ele, deşi foarte multe sunt din partea asta, a Europei Balcanice. Bunica mea, Cornelia Eufrosina Daniol, era grecoaică, iar mama bunicii din partea mamei era bulgăroaică, o chema Kiriachiţa. Ei, pe urmă, din partea tatălui există mai degrabă filieră sârbă, iar tatăl tatălui meu era jumătate croat, jumătate ungur. Tatăl natural al mamei venea din München, deci din Occident, era german get-beget, îl chema Heinrich Schmidt. Şi, colac peste pupăză, m-am căsătorit cu un evreu spaniol, un sefard... Am toate motivele să fiu fericită, pentru că acest amestec de rase mi-a dat, cum să zic, un colorit special, eu simt că în spiritualitatea mea, în sensibilitatea mea, în imaginaţia mea, există foarte multe culori. Pentru un om care se dedică artei sau poeziei, mi se pare esenţial să vadă tot ce-l înconjoară în diferite forme şi culori. Şi unde mai pui că toţi erau artişti: mama era balerină, tata violonist, bunica era cântăreaţă de operă, până şi băiatul meu, Tiberiu, a devenit prim-balerin la Opera Română.

Oricum, nu vă doreaţi