,În ziua următoare n-a murit nimeni": aşa începe ultimul roman al lui José Saramago, Premiul Nobel pentru Literatură. N-a mai murit nici în zilele, săptămînile şi lunile următoare. Lansat la mijlocul lunii noiembrie cu surle şi tobe, tradus şi apărut concomitent în mai multe limbi, romanul Intermitenţele morţii ne demonstrează, înainte de toate, cum arată statutul maximei celebrităţi literare în anul de graţie 2005. Spectacolul rămîne ilustrativ în cel mai înalt grad.
Scris de un prozator care a împlinit zilele acestea 83 de ani, romanul speculează o idee de geniu: s-a gîndit vreodată cineva ce s-ar întîmpla dacă, începînd cu o anumită zi (în roman - chiar ziua de 1 ianuarie), într-o ţară oarecare, oamenii ar înceta să moară? José Saramago s-a gîndit şi a tradus apoi în proză romanescă originala idee. Rezultatul, poate neaşteptat, îl reprezintă una dintre cele mai negre utopii, destructivă în înalt grad, o parabolă amară, amintind perfect de cea din Eseu asupra orbirii.
O logică fără cusur şi extrem de crudă îi ghidează autorului mîna. Dacă nimeni nu mai moare, dar bolile, accidentele rutiere, bătrîneţea continuă să acţioneze, dacă nimeni nu mai moare, dar copiii continuă să se nască, omenirea începe să semene cu un balamuc sordid. Curînd, tot mai mulţi indivizi vor implora moartea să vină înapoi, pentru ca existenţa să-şi reia cursul normal, adică cel spre non-existenţă. Comunistul José Saramago, rămas comunist în ciuda desfăşurării istoriei, nu uită să arunce numeroase săgeţi spre veşnicul său inamic, adică spre Biserică. De data aceasta nu mai detaliază blasfemii, ca în Evanghelia după Isus Cristos, ci caricaturizează însăşi instituţia clericală, cuprinsă de panică în faţa dispariţiei morţii. într-adevăr, se gîndeşte prozatorul ateu, dacă nu mai există moarte, Biserica îşi pierde raţiunea de a fi.
Redactat într-o scr
