Ceea ce defineşte constituţia actuală a României este ambiguitatea ei, juridică şi politică. Capacitatea textului constituţional de a genera, simultan, o serie de interpretări contradictorii nu mai merită dovedită sau documentată. Un întreg mandat prezidenţial al lui Traian Băsescu a fost definit de această ( aparent) nesfârşită serie de ciocniri constituţionale.
Cea mai recentă controversă se leagă de maniera în care articolul 103 din constituţie, articol ce reglementează procedura de desemnare a candidatului la funcţia de prim- ministru, se cere citit. Aceasta cu atât mai mult cu cât proiecţia unei victorii electorale a coaliţiei social- liberale este o dată certă pentru mulţi comentatori. În acest context, desemnarea şefului de guvern devine o temă care agită spirite şi ocazionează polemici.
Articolul 103 este unul care reafirmă rolul preşedintelui Republicii de mediator şi de actor- cheie în procesul de constituire al puterii executive. Depărtându-se de modelul francez al semiprezidenţialismului, legea fundamentală a României i-a oferit şefului de stat puţine pârghii prin care să intervină, direct, în organizarea puterilor în stat. Articolul 103 este una dintre aceste pârghii evocate.
Ceea ce consacră articolul 103 este poziţia preşedintelui de negociator în procedura de desemnare a unui candidat la funcţia de prim- ministru. Această procedură de negociere se organizează în funcţie de două scenarii: primul, al unei majorităţi absolute a unui partid în camere, al doilea, al unei fragmentări care duce doar la majoritatea relativă a unei formaţiuni politice.
În prima ipoteză, ipoteză care are în vedere doar existenţa unui partid cu majoritate absolută în parlament, marja de manevră a preşedintelui este limitată. Şi aceasta, de vreme ce articolul 103 ( 1) indică ca obligaţie a şefului de stat, în procesul de decizie, consultarea privil
