Oriental, fără să fie nici contemplativ, nici fatalist, Salonicul este, la doar o oră de zbor de Bucureşti, viitorul care nu va veni şi trecutul care nu avea cum să fie.

Si iată-mă, un ziarist necunoscut şi prost plătit, care refuză să ucenicească la şcoala minciunii, un poet minor, dar orgolios, cu orgoliul de a-l fi citit din vreme pe Aristotel, în piaţa filosofului din Salonic, iată-mă, un tânăr român obişnuit cu toate resemnările, un călător de la începutul secolului XXI, privind un spectacol esenţial. Acest spectacol: turiştii care vin la statuia lui Aristotel şi se agaţă de degetul mare de la piciorul său stâng, pentru că aşa dă bine în poză şi pentru că astfel, se spune, vor deveni mai înţelepţi. Este, desigur, o prostie, dar e o prostie semnificativă.

Piaţa Aristotel din Salonic este un dreptunghi perfectibil care, totuşi, nu va deveni niciodată pătrat, un dreptunghi cucerit de cafenele, unde se bea scump, se fumează prost, se lâncezeşte mult; este, în general, loc de promenadă şi huzur pentru modernii care refuză şi nebunia, şi nihilismul, refugiindu-se, previzibil, în hedonism. Aristotel s-a născut nu departe de aici, deşi turiştii aceştia agăţaţi de degetul său mare de la piciorul stâng se îndepărtează de el, ca noi toţi, de altfel, cu secolul nostru repezit şi stupid, cu tot, cu timpul acesta care exclude şi poetica, şi logica.

Salonicul nu este un oraş bun pentru un bolnav de hepatită. Există, desigur, o viaţă de zi zdrobită de căldură şi una de seară în care oamenii participă la invizibile curse, ca de atletism, la care vor să termine întotdeauna primii. Căci dacă este adevărat ce spunea Isaac Babel (cine şi cum îl poate contesta pe Babel?), că toţi purtăm în noi câte un anotimp (el, Babel, era tot o toamnă), adevărat este şi că oraşele respiră, şi ele, că trăiesc, şi ele, doar un anotimp. Iar Salonicul este această vară grea, org