Rareori întâlneşti atâta voluptate ca în această lamentaţie de zi cu zi: lume, murim! Se fac analize, se dau explicaţii savante, ca la căpătâiul oricărui muribund. Un dramaturg talentat ar putea, desigur, să facă din această prăbuşire câteva acte de un comic desăvârşit, care să reziste la timp.
Ziarele mor, şi nici măcar asta nu e cel mai trist. Moartea lor abia dacă mai mişcă unele inimi, şi abia de aici poate să înceapă deznădejdea. Să fim sinceri: ziariştii au fost cei mai proşti oameni din lume. Cine înaintea lor a dat totul pe degeaba? Nici brutarii, nici strungarii, nici măcar artiştii de circ. Nu trebuie să ai Nobelul în economie ca să înţelegi că o să mori de foame dacă îţi dai marfa pe degeaba. Trebuie să fii foarte prost, să te laşi dus de un val de infatuare gratuită, iar ziariştii au fost foarte proşti şi s-au dedat tuturor valurilor. Şi criza aceasta, ca şi cele dinaintea ei, este una de supraproducţie. Se face mult nimic şi se dă nimicul gratis, căci toţi au (cam acelaşi) nimic de dat.
Era o vreme când în redacţii erau mai mulţi ziarişti decât manageraşi închipuiţi (ăştia sunt în stare să bage în faliment şi ultima redută a capitalismului românesc - şaormeria!), specialişti în branding, laureaţi în marketing, experţi în comunicare corporatistă, maeştri în vânzări şi mici zei ai proiectelor superspeciale. Era pe timpul când ziarele încă se vindeau. Oamenii mergeau la chioşc şi dădeau bani pentru cuvintele de pe uitatele foi de hârtie. Un ziar costa cât o pâine, şi uite că se vindea. Acum nu mai. Gata! Ne-am integrat. Nu internetul omoară ziarele, nici măcar televiziunile, cu subcultura lor, mai potrivită oricum celor care nu ştiu să citească. Ziarele s-ar putea, lesne, salva şi pe internet, dacă ar exista interes pentru o piaţă reală. Un euro/lună pentru un abonament complet, şi o redacţie dintre cele aflate acum în top ar putea su
