Ştiam de la Traian Radu Ungureanu că domnul Băsescu este fondatorul optimismului românesc. Ştiam şi că acest optimism generic este clădit pe următoarea pretenţie cu valoarea unui sofism - preşedintele personifică interesele ultime ale statului.
E ceva, în gândirea politică a domnului Băsescu, într-o continuitate imperceptibilă cu filosofia de lucru care a fondat instituţional postcomunismul. În decembrie 1989, FSN-ul lui Ion Iliescu a demonstrat că niciun sacrificiu nu este de-ajuns pentru a salva statul. Ani mai târziu, reforma de faţadă a lui Emil Constantinescu s-a împotmolit iar în acest paradox al nevoii de a modifica metabolismul statului fără a altera cu nimic structura sa celulară. Am revăzut marţi seară, la TVR, reîncarnarea acestei tradiţii nefaste în expozeul preşedintelui despre virtuţile salvării instituţionale şi micimea tuturor celorlalte elemente care gravitează nevolnic în jurul statului.
Dacă spui că printre ele se află şi vreo douăzeci de milioane de oameni, vocea autorităţii arată cu degetul "populismul". Poate ne ajută în vreun fel istoria recentă: oare cine e ultimul om politic român care a obţinut beneficii directe, cuantificabile electoral, jucând cartea populismului? Dacă spui, pe de altă parte, că printre aceste elemente insipide se află şi nişte partide de opoziţie, reprezentantul de la Cotroceni croşetează ironic despre "mafie", amintindu-şi de nişte bannere electorale din 2009 pe care apăreau Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi Marian Vanghelie. Mai răsfoim puţin arhivele: oare s-ar putea aplica metoda şi în cazul guvernului Boc, a cărui poză de grup inventaria, până la remaniere, figuri politice îndrăgite din 2009, aflate tot pe un banner de campanie, de data aceasta cu nuanţe portocalii sub sigla "Mafia PDL"? Dacă, în fine, spui că printre sateliţii prăpădiţi ai statului se află propria formaţiune politică a preş
