Caciula independenta
Ca sa ne protejam ce avem mai de pret de vanturile si gerurile iernii, apelam la tot felul de acoperamanturi de sezon: sepci, basti, palarii, fesuri si, mai ales, caciuli. De fapt, toate celelalte nu sunt decat substitute, variatiuni mai mult sau mai putin reusite de caciula. Daca asa de inventivii creatori de moda ne recomanda, bunaoara, sa purtam sapca, noi, docili, ne conformam fara a cracni. Dar, in timp ce traversam orasul cu acest simulacru de protectie pe crestetul capului, uitand - din pricina frigului - ca mai avem urechi, gandul ni se duce inevitabil spre traditionala caciula, ale carei binefaceri le-am dispretuit numai ca sa nu fim, Doamne fereste!, demodati.
Din fericire, iarna aceasta se poarta caciula. Insa nici cu ea lucrurile nu sunt tocmai simple. Spre a-si indeplini cum se cuvine misia cu care a fost investita, caciula trebuie sa fie nici prea mica, nici prea mare, nici prea inalta, nici prea scurta, ci pe masura capului pe care sta. O teasta voluminoasa cere neaparat caciula incapatoare. Si invers. Iar tigva tuguiata reclama caciula inalta. Si viceversa. Or, uitandu-ne in jur, observam ca altele sunt regulile dupa care isi aleg oamenii caciulile. O parte opteaza pentru caciula mignona, cat o tichie de margaritar, ce abia sta pe varful crestetului, probabil spre a nu-si vaduvi compatriotii de sansa de a le contempla boltita frunte, recunoscuta drept semn al ascutimii mintii. Alta parte, ceva mai numeroasa, prefera caciula ampla, impunatoare, indemandu-te parca sa te pleci dinainte-i, chiar daca abia li se mai ghiceste capul sub ea. Merg pe ulite cu ditamai caciuloiul pe ochi, din care pricina nu baga de seama nici pe unde umbla, nici cu cine li se intretaie drumul, reusind doar sa calce cu demnitate si in baltoace, si in strachini. Se subintelege ca, neauzind binetele ce le sunt adresate si nevazand din
