Ca la fotbal
Cum schimbarile din politica nu influenteaza la noi decat foarte vag viata de toate zilele, si niciodata in bine, atitudinea romanului neinregimentat in vreun partid este aceea a spectatorului de fotbal: isi cumpara bilet la meci, urmareste desfasurarea partidei, scuipand intre timp un buzunar de seminte, platite din acelasi buzunar, se infurie cand echipa favorita joaca lamentabil ori se entuziasmeaza daca ea castiga, critica, vocifereaza, injura de-a valma jucatori, antrenori, arbitri, administratii de cluburi, conduceri de liga, administratori de bloc, autoritati locale si centrale etc. Competitia mai mult sau mai putin sportiva din teren este, pentru cetateanul de rand, prilej de defulare. Toate nemultumirile adunate peste sapamana se descarca pe stadion, supapa de siguranta in caz de preaplin al ofurilor momentane sau permanente. Mergem la fotbal nu doar ca sa ne sustinem favoritii, ci si pentru a ne striga nestingheriti pasurile. Cuminti si ascultatori in restul zilelor, ne lepadam bunele maniere si temerile la poarta arenei si, usurati de povara lor, ne varsam pe intreaga durata a intrecerii nadufurile. Ce e drept, acolo ne si da mana. Caci, pierduti in multime, beneficiem de marile ei atuuri: anonimatul, solidaritatea si curajul. La adapostul marii de suporteri, orice autoritate, cat de inalta, poate fi infruntata si pusa la colt.
Orice competitie are insa si un sfarsit. Urmat, se intelege, de comentarii, analize, dezbateri pe seama rezultatului, calcule si predictii. Dar ecourile partidei dureaza cat orice minune, dupa care viata cotidiana isi reintra in drepturi. Ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Pana la meciul viitor.
Nu e la fel si-n politica? Asteptam cu infrigurare alegerile, sperand ca, in sfarsit, echipa cu care tinem va castiga intrecerea. Urmarim cu sufletul la gura partida, pardon, partidele!, impros
