L-am votat pe Ion Raţiu - de la a cărui trecere în nefiinţă s-au împlinit sâmbătă nouă ani - nu doar din frondă faţă de o imensă masă electorală care nu înţelegea opţiunile generaţiei mele.
Aş spune că Raţiu a fost şi singurul pe al cărui nume chiar am pus ştampila cu convingere. Cu cât era mai înjurat în „Adevărul“, „Azi“ sau „Dimineaţa“ (presa de curte a regimului iliescian), cu atât îmi devenea mai simpatic. Îmi plăceau faţa lui de bunicuţ şi zâmbetul larg de om deschis, spre deosebire de rânjetul căznit al lui Ion Iliescu, care cică făcea să apară soarele - o gogoriţă despre care credeam că mai putea fi înghiţită în 1990 doar în Coreea de Nord.
După 50 de ani de exil, Raţiu se întorsese de la Londra cu un accesoriu vestimentar care în România era intolerabil pentru peste 90 la sută din electorat: papionul. Oricât de ridicol ar suna azi în urechile publicului tânăr, în acele timpuri, papionul nu era una dintre expresiile rafinate ale eleganţei masculine, ci un simbol al moşierilor şi industriaşilor pregătiţi să aducă în România tot ce poate fi închipuit mai rău. În plus, Ion Raţiu avea, chipurile, un aer desuet - de parcă Iliescu, în costumele sale evocându-l pe comunistul albanez Enver Hodja, era vreun „trendsetter“! - şi vorbea româneşte cu un intolerabil accent britanic. Başca, dăduse de gustul caviarului, în locul salamului cu soia, prin urmare, nu putea pricepe subtilităţile gastronomiei autohtone din vremea comuniştilor. Şi deşi era la o vârstă venerabilă, mediile feseniste îi inventaseră o amantă, în timp ce Ion Iliescu, întruchiparea moralităţii, nu putea fi bănuit de o asemenea mârşăvie. Îmi amintesc că manipularea era atât de bine organizată, încât minciunile care se spuneau pe seama lui Ion Raţiu nu veneau doar din zona electoratului trandafiriu. Parcă prin 1991, la ziarul „Tineretul liber“, am auzit, de la colegi pe care nu-i su
