Preşedintele şi premierul au găsit un nou motiv de demonstrare reciprocă a puterii: recunoaşterea Kosovo. Dincolo de această hârjoneală de politică internă scoasă în lume, Bucureştiul chiar caută acum sofismul necesar recunoaşterii statului kosovar. În ediţia curentă a FP România, analistul Rufin Zamfir arată cum mai poate România recunoaşte Kosovo.
Articol publicat în FP România nr. 36 (septembrie/ octombrie 2013)
De unde am plecat. După câştigarea alegerilor parlamentare din 2007 de către Partidul Democratic al Kosovo, Hashim Thaci – fostul lider UCK –, îşi afirma intenţiile de a declara unilateral independenţa Kosovo. La 17 februarie 2008 acest lucru se şi întâmplă determinând reacţii internaţionale dintre cele mai diverse. SUA şi 22 dintre cele 27 de state membre UE (fără Spania, Grecia, România, Cipru şi Slovacia) recunosc imediat independenţa noului stat.
România, consecventă liniei politice defensiv-pasive în Balcani impusă de dezideratele sale la Marea Neagră de la acea vreme, şi-a echivalat plasarea de partea recomandărilor legale internaţionale (Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate ONU) cu lipsa oricărei obligativităţi de a rămâne activă politic în zona de proximitate a frontierelor naţionale.
Unde suntem. Nerecunoscând în prima fază Kosovo, România şi-a creat un avantaj pe care acum îl poate valorifica. Poziţia sa este înţeleasă (chiar dacă nu şi agreată) atât la Priştina, cât şi la Bruxelles, sau Washington, dar avantajul este extrem de perisabil: contăm în Balcani şi pentru UE doar atât timp cât există „problema Kosovo”. O dată ce Kosovo va fi de facto integrat în multiple structuri internaţionale (iar România şi celelalte state non-recognizers au consimţit să nu blocheze acest parcurs), relevanţa recunoaşterii, dar şi a României în Balcani, devin nule. Din păcate, România s-a automarginalizat în Balcani prin absenţa
