Sensibilă la problemele globalizării, Gianina Cărbunariu plasează în centrul ultimei sale piese, „Solitaritate”, o poveste auzită probabil în parcul Ioanid din Capitală de la o filipineză, fiindcă pe aici plimbă cele mai multe dintre ele cu bebeluşii.

Pe scenă ea se compune din două tablouri. Unul, o scenă de gen între doi soţi care pozează în oameni de lume, dar se caftesc neaoş în culise, şi altul ce s-ar putea numi lamentaţiile bonei filipineze, ce se reţine, mai ales fiindcă monologul îi revine redutabilei Ofelia Popii care-i dă greutate şi savoare.

Ce ne spune ea, mai făcându-ne cu ochiul, mai revoltându-se cu timiditate, că România n-are o lege a bonelor filipineze - n-are nici de murături, zicea nenea Iancu – care n-au unde a se plânge de toate câte le îndură de la mitocanii de români care vor plozi şterşi la fund pe englezeşte, dar n-au habar de drepturile omului.

Ca atare, mergând stângaci pe tocurile impozante, bona Ofelia sfârşeşte încurcată în steagul tricolor, pe care actriţa îl trage de la podul scenei, în drumul ei spre culise, după indicaţiile regizoarei. Alt modul al spectacolului plesneşte direct în breaslă, a oamenilor de teatru deci. Pe scenă e adus sicriul în care se află pentru ceremonia de rigoare monstrul sacru ironizat.

Adunarea ilustrează evident galeria cunoscută a ipocriţilor şi a encomioanelor, a cioclilor de ocazie şi a profitorilor ( printre ei şi un popă şi o aluzie la Catedrala Mântuirii Neamului). Răposata însăşi e un exemplar cu biografia pătată cum altfel decât prin colaborarea cu securitatea . Pamfletul e însă jos. Autoarea nu are forţa de a depăşi nivelul de scheci revuistic, şi de a-l duce în tragicomedie. (Mă gândeam ce a făcut Nicolai Erdman dintr-o situaţie dramatică similară în Sinucigaşul, de pildă).

În consecinţă cu ce putem rămâne din această istorie? Poate că spectatorii aflaţi în sală se vo