Axioma tehnică: o maşină va învinge, fără recurs, o bicicletă, în cadrul oricărui turnir imaginabil. Axioma bunului simţ: bicicleta nici măcar nu-şi propune să câştige o asemenea cursă. Sursa: Mediafax
Trasăm o linie subţire, cât o concluzie fragilă, şi scriem un cuvânt aproape uitat - speranţă. E sentimentul care a testat, în bătăi ritmice, inimile a peste 1000 de oameni strânşi ieri într-o margine a Parcului Herăstrău pentru a-şi aminti că există viaţă şi dincolo de habitaclu, şi dincolo de cai putere.
Peste baricada imaginară a Arcului de Triumf, fiarele împroaşcă sunete guturale. Oraşul e aspru şi viu în această seară de septembrie. Pe o porţiune laterală Parcului Herăstrău, pavată cu piatra cubică, pneurile prăfuite au ondulat parcă spaţiul şi timpul. Roţile scrâşnesc scurt, la intervale neregulate. Şarpele curge încet, încolăcind intersecţiile, multiplicându-se cu fiecare secundă, respirând cu nervozitate atmosfera crepusculară.
Calendarele sunt departe, poate la un capăt de civilizaţie pe care n-am învăţat încă s-o interiorizăm. E 22 septembrie 2009, iar viaţa pare, mereu, în altă parte. “Ziua europeană fără maşini” este, în inima Bucureştiului, doar o altă zi. “Fără sentinţe”, îmi şopteşte cordial un gând echidistant. Senzaţia trece cu rapiditatea iubirilor din adolescenţă. Ochii se lovesc brusc de o privelişte neobişnuită: sute de biciclete lenevesc pe betonul unei intrări din Parcul Herăstrău.
O maşină de poliţie priveşte cu suspiciune. O alta de jandarmerie e deja serios ameninţată, înconjurată din toate părţile, somată să se predea. Câţiva ciclişti, după toate datele profesionişti, freamătă de nerăbdare. “Când se pleacă?”, e întrebarea care curge din toate direcţiile. “Cică vine Oprescu”, parează un domn mai informat.
Şoferii excitaţi şi umorile domnului primar
D
