Fiţi sinceri: câţi dintre cei pe care îi ştiţi ar rezista în numele adevărului dincolo de prima fractură de mandibulă?
Mă aflu, stimaţi cititori, tocmai la Sighetu Marmaţiei. Teoretic, am venit aici pentru Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Într-o documentare, aşadar. Desigur, nu e chiar aşa: sunt la aceste sute de kilometri de casă în interes mai degrabă interior. Caut un punct de sprijin cu care nu o să răstorn lumea, şi nici nu o să o îndrept. Aş putea să fiu patetic şi să scriu din nou că orice român ar trebui să ajungă măcar o dată în viaţă aici, aşa cum trebuie să ajungă musulmanii la Mecca. Memoria, însă, nu e obligatorie. Putem trăi şi fără să ştim, şi fără să ne pese, la fel ca acum. Poate că vă oboseşte trecutul, poate că găsiţi şi aici o industrie, secolul nou e în stare să birocratizeze şi anarhia!, dar trebuie să ştiţi că, undeva în nordul extrem, la capătul tuturor busolelor, Memorialul există şi că vă poate ajuta, dacă nu întrema. Miza e mult mai durabilă decât anticomunismul, e mai mult aici chiar şi decât „memoria ca justiţie": acesta este un muzeu-eseu despre natura umană. Şi vi se va spune dintru bun început: veţi întâlni limitele de jos, dar şi pe cele de sus, ale omului. Animale şi sfinţi, ca la clasici, ba chiar mai dureros decât în ficţiune. Desigur, Sighetu este departe, dar nici Santiago de Compostela nu a fost vreodată aproape pentru niciun pelerin, iar anticii ştiau chiar şi că nu oricine poate să ajungă la Corint.
În curtea Memorialului, în „spaţiul de reculegere şi rugăciune", câteva perechi de adolescenţi nu se reculeg şi nici nu se roagă. Fumează tutun. Îi ascult pe furiş: vorbesc de ale lor, au chiar un ciudat apetit pentru compromis şi, tulburător, nu prezintă simptomele unei anxietăţi a devenirii. Nu e revoltător, adolescenţii noştri erau paşnici, vor face dragoste, nu război, aşa e epoca: astă-var
