După câteva minute de aşteptare în foaier, suntem invitaţi să intrăm în sala de spectacole a Teatrului German de Stat din Timişoara. Lipsesc obişnuitele fotolii, locul lor fiind luat, în rândul întâi, de altele, stil, nu din cale afară de noi, nici foarte luxoase, sau de canapele.
Între ele măsuţe, acele guéridons, cum le spun francezii, pe care se află vrafuri de ziare vechi, prăfuite, sau vrafuri de cărţi. În spate, bănci destinate celorlaltor spectatori. În centru, un podium de lemn gol. Valize în devălmăşie, un aparat de radio vechi. O maşină de scris, din aceea clasică, neagră, uitată şi care, la un moment dat, va sugera un pian. Există chiar şi un pian de-adevăratelea tot la fel cum există şi o măsuţă de machiaj în faţa căreia se va aşeza, mai târziu, într-un anume moment al spectacolului, Trigorin.
Configuraţia spaţiului
Aşteptând începerea reprezentaţiei, îmi vin în minte cele scrise despre configuraţia sălii de scenograful Dragoş Buhagiar pentru caietul de sală al unei alte premiere a aceluiaşi Teatru. Cea cu Mountainbeikerii în regia lui Radu Alexandru Nica. Ni se amintea ori reamintea atunci că sala a fost, la origine, una de bal.
Ni se mai spunea că, din păcate, nu întotdeauna datele concrete ale unui anumit spaţiu teatral se arată a fi tocmai prietenoase prin construcţie. În cazul concret al Teatrului German de Stat din Timişoara, forma acesteia e una dreptunghiulară. E vorba despre un dreptunghi caracterizat printr-o lungime oarecum exagerată şi o lăţime extrem de redusă, nu îndeajuns de confortabilă. Nu, nu e vorba nici despre o sală italiană, nici despre una tip-studio.
O atare realitate- sublinia Dragoş Buhagiar- îl obligă pe scenograf la o reconsiderare a felului său de a lucra. Adică, ne dădea să înţelegem Dragoş Buhagiar, scenograful adevărat, scenograful-artist nu e nici o clipă îndreptăţit să adopte o atitudi