Atunci când politica se face pe stadioane, resentimentul devine energia din care se alimentează proiectele politice. Memoria dictaturilor nu este atât de îndepărtată în România încât imaginile cu oamenii “entuziaşti” în aplauzele lor să nu ne pară familiare. Fericirea colectivă , obţinută prin adularea conducătorilor, este parte din reţeta pe care Nicolae Ceauşescu ar fi înţeles-o fără dificultate. Trecerea de la mobilizarea maselor la imprecaţiile naţionaliste este cât se poate de naturală. Mediul moderaţiei nu este şi nu a fost niciodată spaţiul dominat de megafoane şi de staţiile de amplificare. Moderaţia are sens doar în masura în care politica se face la scară umană, iar cetăţenia înseamnă mai mult decât o expresie a furiei sau frustrării.

Dincolo de stil şi de retorica politică identificabile la alianţa social- liberală, ceea ce nu poate fi omis este influenţa, din ce în ce mai semnificativă, a direcţiei naţionaliste . Filipicele la adresa popularilor europeni erau dublate de elogiul suveranităţii de care România ar fi , astăzi,deposedată. Nu suntem slugile Europei- mesajul fostului preşedinte interimar este lipsit de ambiguitate. Ideologia pe care se întemeiază actuala majoritate din parlament nu are nimic în comun cu filosofia politică europeană pe care pretinde a o fi preluat.

“România a Românilor”- de la dreapta radicală a lui A. C. Cuza şi Corneliu Zelea Codreanu până la ultimul preşedinte al României socialiste, Nicolae Ceauşescu, denunţarea inamicilor cu care se confruntă elementul etnic românesc pare să fie numitorul comun al izolaţionismului şi autohtonismului. Anii de după 1989 au rafinat ceea ce era deja gravat în mentalul local . Resurecţia anti-capitalismului în primăvara lui 1990 era dublată de devastarea sediului partidelor acuzate de a fi instrumentele străinilor malefici. Pentru cei care nu posedă o cunoaştere elementară a timpul