La 160 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, despre ctitorul criticii româneşti se vorbeşte prea puţin. Ultimele studii care i-au fost consacrate, în deceniile din urmă, sînt, mai degrabă, contestatare (Al. Dobrescu, M. Ungheanu). Actualitatea lui n-a mai fost simţită cu adevărat vie şi necesară din anii '40, cînd E. Lovinescu şi o parte din criticii situaţi de el în cea de a treia generaţie maioresciană l-au invocat ca pe o minte luminată, în stare să-i sprijine în propria bătălie contra obscurantismelor la modă. Readucerea lui Maiorescu în librării şi programe didactice, după articolul lui Liviu Rusu din 1963, a reprezentat, desigur, o nobilă recuperare, dar nu însoţită neapărat de conştiinţa clară a unei alternative ideologice la confuzia căreia proletcultismul îi dăduse naştere şi pe care o întreţinea cu mare grijă. în 1970, cînd eu însumi am publicat Contradicţia, nevoia de Maiorescu nu apărea ca obligatorie majorităţii intelectualilor români. Noul obscurantism din deceniul care urma (protocronismul şi celelalte) era greu de prevăzut. Paul Georgescu s-a arătat surprins de motto-ul din E. Lovinescu pus de mine în fruntea monografiei, întrebîndu-se asupra motivelor mele de aprehensiune. Abia cîţiva ani mai tîrziu mi-a dat dreptate.

Cît priveşte contestarea lui Maiorescu, ea a venit din mai multe direcţii, în funcţie de epocile în care s-a produs. Cea dintîi datează din deceniile finale ale secolului XIX şi e rezultatul schimbării criteriilor criticii. Gherismul, cu încărcătura lui social-morală, cu tendenţiozitatea şi tezismul său, a trecut, o vreme, ca o înnoire firească a repertoriului criticii noastre. Maiorescu începea să fie simţit ca învechit în idealismul lui de sorginte clasică. O contestare de altă natură va fi aceea din perioada interbelică, legată de voga autenticului în literatură şi formulată cel mai bine de Camil Petrescu. în 1936, a