Edi Iordănescu este fiul cel mai mare al lui Puiu Iordănescu. Dar nu numai atît.
Condiţia de fiu al unuia dintre cei mai importanţi antrenori români nu l-a ajutat neapărat în viaţă pe Edi, dar i-a creat un confort material în copilărie şi în adolescenţă la care mulţi ar fi rîvnit. Nu a fost ceea ce se cheamă o beizadea, deşi la un moment dat amorul lui cu o cîntăreaţă a ocupat pagini în tabloide. Juniorul a avut chiar şi o carieră de fotbalist, totuşi fără rezultate săpate în memoria mulţimilor. A trecut mai întîi pe la Steaua, ca junior, mai apoi ca senior. A încercat după aceea în Grecia, la Panionios. Au urmat Unirea Focşani, Rapid, Rocar, Alki Larnaca, Petrolul şi, în sfîrşit, la FC Vaslui, pe cînd echipa lui Adrian Porumboiu de-abia făcea ochi în fotbalul românesc.
Edi Iordănescu nu a moştenit talentul de fotbalist al părintelului său - nici Jordi nu l-a concurat pe Johan Cruyff, asta-i viaţa! -, iar după ce a renunţat să mai joace s-a apucat de antrenorat. O meserie grea. O meserie şi mai grea avînd în spate antecedentele familiale. Cînd ai un tată declarat antrenorul secolului, una şi aceeaşi persoană cu omul care s-a aflat la un penalty distanţă de semifinalele Cupei Mondiale, începi cu un handicap. Tot ce faci, tot ce spui este filtrat, comparat, disecat. La 33 de ani, Edi a apucat să antreneze cîteva etape Steaua, de fiecare dată ca interimar care aparţine unui interimat gigantic demarat sub stăpînirea lui Gigi Becali. Oamenii care se pricep la teoria fotbalui spun că tînărul Iordănescu este pasionat şi pare să aibă harul unei meserii dificile pe care o poţi practica şi fără să fi fost un mare jucător. La extrem, pur şi simplu fără să fi fost fotbalist. Aici replica lui Mourinho rămîne fundamentală: nu trebuie să fi fost cal ca să fii un bun jocheu!
Edi Iordănescu nu s-a sfiit să-şi contreze patronul atunci cînd acesta îşi sfătuise echip
