Francezii, în obsesia lor (justificată, de altfel) că pierd masiv în războiul rece cu invadatoarea limbă engleză (în varianta ei americană, mai ales), încearcă să păstreze măcar câteva mici redute lingvistice, chiar şi acolo unde, tehnic vorbind, bătălia pare definitiv pierdută. Un singur exemplu: telefoanele lor nu sunt „mobile" (de la „mobile phone"), ci „portable", termen care mie mi se pare mult mai sugestiv şi mai aproape de „adevăr" decât cel englezesc. Şi mi se pare aşa fie şi numai dacă mă gândesc la imaginea omului politic de la noi: indiferent unde-l vezi sau unde-l surprind camerele de televiziune, el poartă în mână, ca o excrescenţă ciudată a palmei, „cell-phone"-ul buclucaş. Că e în plen la Parlament, că e pe culoarele nu importă cărei instituţii, că e în maşină, că e pe un teren sau o sală de sport, că e lângă o geamandură la Neptun sau la nu ştiu ce botez, că e acolo unde şi regii merg singuri (nu toţi!), n-ar lăsa telefonul de la ureche ori din mână nici morţi.

M-am şi întrebat ce vorbesc, ce ascultă, ce apeluri aşteaptă în neştire de nu se pot despărţi o clipă de obiect. Află noi idei pentru doctrina partidului pe care-l reprezintă? Sunt informaţi că a apărut un manuscris inedit de Adam Smith, cu soluţii economice ce s-ar potrivi României? Îi sună nevestele ca să ştie de ce nu i-au văzut în sala Omnia? Li se plâng copiii că nu mai pot da bacalaureatul? La cât vorbesc la telefon, ai zice că în fiecare zi, din oră-n oră, în România are loc un cutremur, vine un tsunami, erup catastrofal vulcani până atunci în adormire etc, iar ei, oamenii politici, se interesează nu numai de soarta familiilor lor (lucru firesc), ci şi de cea a circumscripţiilor electorale în care au fost aleşi, a judeţelor, ce mai, a patriei.

Ca să fiu şi eu francofon ca tot românul, zic că omul politic autohton e, azi, omul-„portable". Inclusiv de la un partid la altul