Florin Iaru, autorul volumului de poezie „Înnebunesc şi-mi pare rău“ şi editorialist la „Adevărul“, deschide cutia cu amintiri de la Jilava. Interviul acesta, deşi va ocupa două episoade din „Misterele Revoluţiei", nu lămureşte niciun mister vechi de douăzeci de ani. Nu mai puţin important, el vine, totuşi, să îndrepte un adevăr istoric multă vreme ignorat: au avut şi poeţii, aşa cum sunt ei, revoluţionarii lor.
Citiţi şi:
Iaşi: Varujan Vosganian, amintiri din închisoare
Iată-l, de pildă, pe Florin Iaru, care pe 21 decembrie a fost săltat dintre protestatari şi dus la Jilava. Au dat în el, l-au bătut ca pe un sclav, iar el, ca orice intelectual cât de cât respectabil, nu se gândea decât la ochelari, să nu-i spargă, Doamne fereşte!, să nu se întâmple vreo nenorocire. Pe Florin nu-l cheamă, de fapt, Iaru; îl cheamă Râpă. Iaru e aşa, un nume de semnat volume şi articole, iar pe noi, acum, poetul ne interesează mai mult, căci el, poetul, a văzut decembrie 1989 cu alţi ochi, mai antrenaţi pentru faptul mărunt, dar nu divers. E multă, adorabilă, naivitate în revoluţia poeţilor, dar e şi mult curaj. În iarna acelui sfârşit de lume a înţeles Florin că nu există eroi între oameni obişnuiţi, că există doar oameni care brusc uită că nu sunt eroi. Despre Iaru s-a spus chiar că a fost cel mai talentat dintre optzecişti şi e posibil să fi fost aşa. În prezent, are în vedere rescrierea Constituţiei. Are ambiţia asta - măcar să fie scrisă bine.
„Adevărul": Cum a fost cu Revoluţia?
Florin Iaru: Hai să-ţi spun. Îţi spun, dar de unde s-o iau? O iau de duminică, 17 decembrie. M-a sunat un prieten, poet şi el.
Poet, poet, dar de unde ştia? Din Timişoara te-a sunat?
Nu, din Bucureşti. Eram acasă cu prietenul Călin Angelescu, care muncea ca cărător la Editura Cartea Românească - să nu schimbi, lasă cu cacofonie, că e mai bine! -
