Florin Iaru povesteşte cine şi cum l-a scos de la Jilava şi deplânge degradarea României, care se reîndreaptă cu viteză ameţitoare spre anormalitate.
Florin Iaru a fost în „grupul Jilava" pe 21 decembrie 1989, experienţă descrisă, pe larg, în episodul de ieri din „Misterele Revoluţiei". Bătut cu bestialitate, poetul diabetic a cochetat cu deznădejdea după gratii şi a fost eliberat la intervenţia expresă a lui D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor. Florin Iaru susţine că Revoluţia, câtă a fost, s-a pierdut odată cu apariţia lui Ion Iliescu la Televiziune şi că România se află, de atunci, într-un permanent proces de schilodire morală, întrerupt doar între 2004 şi 2008, la apariţia unor oaze de normalitate.
Mulţi dintre cei alături de care a ieşit în stradă în iarna aceea nu mai trăiesc în această ţară. Mai trec uneori pe aici, nu prea des, şi pleacă fără să o recunoască. Florin Iaru mai zăboveşte. Ultima oară a vrut să fugă pe 22 decembrie 1989. Era pudrat, să-şi acopere vânătăile, încerca, discret, poate chiar naiv, o deghizare. Când a ieşit pe uşă, chiar atunci, a căzut Ceauşescu.
„Adevărul": Cum ai ajuns la Jilava?
Florin Iaru: Seara, pe 21 decembrie, la Jilava m-au ajuns durerile, pentru că de la adrenalină loviturile nu te dor imediat, dar cu trecerea timpului.... M-am pus pe jos, nu mai puteam. Pictorul Ion Dumitriu îşi îngrijea piciorul tăiat. La Jilava era o cămăruţă mică în care erau deja 50 de oameni. Tot aduceau, tot aduceau! În noaptea aia au adus la Jilava peste 2.000 de oameni. Am stat aşa până trece unul: „Care eşti bă, Iaru?" Am tăcut. Iar mă caută... Iar mi-o trag ăştia. Pe mine, în buletin, mă cheamă Râpă, asta mi s-a părut
curios...
Ce s-a întâmplat?
De fapt, prietenii mei Ioan Groşan şi Eugen Suciu au apelat la D.R. Popescu, au intervenit şi i-au zis: „L-au prins
