Filmul lui Cristian Mungiu a devenit, imediat, în mediul online, un fel de Nicuşor Dan al cinematografiei sau un fel de papion postmodern, de toamnă.
E la modă să te duci la „După dealuri", ba chiar să şi laşi mărturie câteva rânduri despre ce ai înţeles. Toată lumea scrie despre el: şi blogării pişcotari şi cinefilii exersaţi şi publicitarii brusc penetraţi spiritual, parcă expuşi la pereţii afumaţi ai pronaosului. Hipsterii au o icoană nouă, de care se vor sătura în câteva zile. Iar spectacolul este urmărit cu imbecilă atenţie mimată. Ce să mai, dacă nu te duci la „După dealuri" nu exişti! Ar trebui să fie bine, dar nu e.
„După dealuri" se pierde în aceeaşi superficialitate galopantă care va duce, mai repede decât orice maladie incurabilă, la dispariţia textelor scrise cu simţul-măsurii, singurele care meritau să trăiască şi primele care vor muri.
Marketingul nu va salva filmul lui Mungiu, îl va face un produs comercial bine-vândut şi cam atât. E puţin pentru o peliculă care îşi propune să arate câte ceva despre suflet, nu credeţi? Filmele ar trebui judecate nu după încasări, ci după ce rămâne în spectator, la sfârşit. Cum te simţi? Dacă a reuşit să te facă să te simţi ca la moartea nedreaptă a unui copil, tocmai ai văzut o capodoperă. Dacă nu, nu.
„După dealuri" nu merită abordarea aceasta hei-rupistă, nu e caloriferul lui Marga şi nici lupoaica lui Traian. Acesta nici măcar nu este un film de cinema, nici de mall de provincie. Este un film de văzut în singurătate, căci despre singurătate e vorba aici. Nu e un film despre Dumnezeu, ortodoxie sau malahie, lesbianism insinuat sau exorcizări. Nu. E un film despre singurătate şi iubirea de aproapele, despre oamenii care nu mai au chiar pe nimeni. E un film despre oamenii nimănui, asta e. Şi nu e uşor să faci aşa ceva fără să fii patetic. Mungiu reuşeşte. Surprinde exact locul în care un suflet s
