În cea mai recentă carte, „Întâlnire cu un necunoscut“, filosoful merge la rădăcinile fiinţei sale, în ipostaza de om simplu, cu spaime şi cu umori, pe care nu ezită să le recunoască. Într-unul dintre cele mai importante volume ale Editurii Humanitas, lansat la Bookfest, apar două „euri“ ale lui Gabriel Liiceanu, unul „hermeneutic“ şi altul „trăitor“, care se întâlnesc şi se confruntă.
Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea pe care şi-o pune Gabriel Liiceanu în volumul „Întâlnire cu un necunoscut". Necunoscutul este chiar el însuşi, dincolo de aparenţele personajului public şi de zorzoanele filosofice ale unei cariere în domeniu. Autorul tânjeşte, în pagini confesive tulburătoare, după cheia sufletului său, încercând „să-l cunoască pe necunoscutul cu care împarte acelaşi creier".
Ca şi în volumul „Scrisori către fiul meu", publicat în 2008, autorul renunţă la apanajul eului ermetic al filosofiei şi al imaginii publice construite, fiind revoltat de prejudecăţile stupide despre filosofi şi despre filosofie. Gabriel Liiceanu se întreabă de ce filosoful ar trebui să stea încremenit într‑o gravitate înspăimântătoare, să umble jerpelit sau să nu ştie ce-nseamnă trupul unei femei. Autorul se delimitează de toate aceste idei preconcepute, asumându-şi faptul că „filosofia este ipocrită şi că filosofii nu pot gândi decât în condiţiile întrupării".
Incognito de o viaţă
Gabriel Liiceanu spune că nu vorbeşte despre viaţa sa pentru că ar fi narcisist, ci pentru că, prin experienţa sa, cititorii se pot întâlni cu propria lor viaţă. Despre „Uşa interzisă", cartea publicată în 2002, autorul afirmă că nu era acolo nimic impudic, ci că era vorba doar de o uşă crăpată într‑o doară, care, „făcându-te să arunci o privire către viaţa altuia, te trimitea la o confruntare cu a ta".
Asumându-şi toate laturile omeneşti, autorul face o hermeneutică a propriei vieţ
