E absurd, e periculos, e fals să spui că poveştile bune rămân netipărite.

Enedrept şi inevitabil, ca orice sfârşit de tragedie. Împinsă spre sinucidere, presa scrisă, aşa cum o ştim, va înceta, nu peste mult, să existe. Trebuie spus cât totul e încă aici. Gazetăria românească nu e cu nimic mai bună decât societatea românească, doar că atât cât e mizerie şi cât e strălucire în ea, totul e mai vizibil şi mai evitat. Ziariştii nu scriu despre alţi ziarişti. Păcat.

Jurnalismul nu e doar suma neputinţelor noastre, nu e doar această defilare a unor santinele fără muniţie, nu e doar acest imens xerox de ştiri de agenţie, acest trist bazar de adevăruri transparente.

Există încă reporteri formidabili. Viorel Ilişoi, împlinit de trecerea anilor aceştia grei, s-a ridicat în inimile cititorilor săi, cu eleganţa şi discreţia pe care le cunosc, dintotdeauna, doar cei aleşi. Textele lui vor rămâne. Copiii bolnavi de cancer în ultimele lor lifturi, meşterii de la Săpânţa certându-se lângă cruci vesele, ţiganii şi caprele lor din satele de odinioară ale saşilor, pescarii de la marginile murdare ale Bucureştiului, gunoierii oneşti, obezii disperaţi, infirmii frumoşi, Viorel Ilişoi i-a mutat pe toţi într-o lume a lui, imperfectă, ca orice lume din litere. Toţi erau oameni şi toţi erau trecători. Viorel Ilişoi i-a nemurit în frazele lui scurte, sculptate lent, până aproape de desăvârşire. Veţi spune, poate, că este puţin, dar nu este.

Există încă texte ca nişte moşteniri. Când scrie despre cultura populară, Traian Ungureanu redevine stilistul fracturilor sufleteşti şi al mântuirilor subite. Când navighează în liniştea melancoliei, metaforele lui Cătălin Tolontan capătă ceva din frumuseţea soarelui care adoarme în Marea Egee.

Există încă dezamăgirea senină, nobilă, a lui Andrei Pleşu, publicistica ludică a lui Radu Paraschivescu, cuvintele Leliei Muntea