Vicepremierul Liviu Dragnea a decretat: ieri a început procesul de regionalizare, pe care l-a calificat drept „unul dintre cele mai mari proiecte naţionale ale României”.
Spre dezamăgirea celor curioşi, Dragnea a precizat că la acest moment nimeni nu poate spune câte regiuni vor fi înfiinţate şi unde vor fi reşedinţele lor. Aceste lucruri se vor cunoaşte după ce îşi vor fi terminat treaba două organisme nou înfiinţate. Este vorba de un consiliu consultativ, format din trei piloni – unul academic, unul politic şi unul al societăţii civile -, care va elabora studii de impact şi va schiţa viitoarea hartă administrativă a ţării, şi un comitet interministerial, care va decide cât din puterea centrală a ministerelor va fi transmisîă către noile autorităţi regionale.
Reţinerea vicepremierului de a menţiona numărul de regiuni şi reşedinţele acestora mi s-a părut de bun augur, ca un semn că Liviu Dragnea nu vrea să antameze în nici un fel rezultatul muncii celor două organisme. Minunea a ţinut însă câteva secunde. Pentru că în acelaşi timp, vicepremierul a ţinut să fixeze câteva jaloane de care consiliul consultativ va trebui să ţină seamă: nu se desfiinţează niciun judeţ, niciun consiliu judeţean, niciun preşedinte de CJ nu-şi perde scaunul. Administraţiile judeţene rămân exact cum sunt acum, dar li se adaugă viitoarele administraţii regionale. Rămâne un mister de nedezlegat cum se vor reduce cheltuielile cu administraţia în noile condiţii, aşa cum promite Liviu Dragnea.
Făcând aceste precizări, Dragnea a părut mai degrabă că lansează mesaje liniştitoare către clientela politică locală decât că se adresează marii mase a cetăţenilor. Un alt mesaj ciudat a fost şi acela că o regiune ar putea avea mai multe reşedinţe: dacă sediul administrativ va fi într-un oraş, diferitele direcţii deconcentrate ar putea fi împrăştiate în alte localităţi ale regiunii, astfel
