În plină efervescenţă iscată de vizita Premierului chinez, Republica Populară pare să fi devenit, în ochii multora dintre oficialităţile de la Bucureşti şi a atâtora dintre comentatori, expresia semidivină a unei promisiuni de prosperitate. De la autostrăzi la centrale nucleare, investiţiile chineze sunt pe cale de a schimba faţa României. În atmosfera sărbătorească,cuvintele mari, celebrând prietenia seculară româno–chineză, sunt rostite cu bucurie şi cu satisfacţie.
Există, incontestabil,un imperativ al pragmatismului pe care nici o politică echilibrată nu îl poate ocoli. Dincolo de rezerve, dincolo de diferenţe,relaţiile cu China nu pot fi evitate,iar referirea la comerţ şi la prosperitate este inevitabilă. Ceea ce este, însă, dezagreabil, iritant şi neliniştitor este sentimentul că pentru unii dintre cei care ne conduc destinele China este modelul la care trebuie să privim,spre a emula reuşitele ce par forrnidabile. Entuziasmul servil maschează o ostilitate faţă de Occident de abia mascată. Căci acolo unde Vestul are gesturi meschine, China acţionează generos- iată o abordare cu care ţări precum Sudanul sau Zimbabwe ar fi, la rândul lor , de acord.
În cele din urmă, China propune un model atractiv prin combinaţia sa de energie şi de centralism politic. În China totul merge spre bine. Opoziţia şi presa liberă sunt inexistente, iar continuitatea de politici publice este evidentă. Penibilele alegeri libere, cu cortegiul lor de nelinişti şi emoţii, nu tulbură pacea cetăţenilor, aceştia din urmă având libertatea de a se dedica muncii. Iar munca nu este împiedicată de intervenţiile inutile şi impertinente ale sindicatelor libere, ca în putredul Occident. Nimic, aşadar, mai seducător decât sinteza de avans tehnologic şi de autocraţie renovată.
În acest fals capitalism mutant şi castrat de libertate se află rădăcinile unui viitor care subminează însăş
