Ma numar printre spectatorii privilegiati ai Spovedaniei la Tanacu: am fost martor la o reprezentatie in Bucuresti si am facut-o posibila pe cea de la Iasi. Cum ceea ce ii intereseaza pe realizatori dupa fiecare reprezentatie, in discutiile cu publicul, sint trairile la cald si nu frazele teoretizante, ma lepad (pentru aceste rinduri) de straiele de critic si relatez despre emotii. Despre cele de la Bucuresti, despre cele de la Iasi. Se zvonea ca e un spectacol dur. Unii actori n-au rezistat si s-au retras din proiect; unii spectatori paraseau, indignati sau supra-tensionati, sala; altii nu aveau curajul sa vina; altii reveneau. Spovedanie la Tanacu e un spectacol tot atit de dur precum realitatea care l-a generat. In spatiul de joc de la Odeon, la citiva pasi distanta de actori, de oamenii reali pe care ii intrupau, mi s-a parut cutremurator, grotesc, cumplit, dar adevarat. Dupa ce prima pagina a ziarelor si prime-time-ul televiziunilor au epuizat Tanacu, trecindu-l la "arhiva", proiectul lui Serban il readuce si-l mentine in atentia publica. Pe calea teatrului, cu rigoare documentara, cu sensibilitate estetica, pentru a nu uita. Sint fapte de viata ce nu pot fi clasate. Cineva mi-a spus la Bucuresti: "Nu vor fi probleme, acolo la voi, la Iasi?". Aici, la noi, la Iasi (eu sint, de fapt, ardeleanca, iesenii m-au adoptat), in cea mai estica metropola a UE, a fost inca si mai intens ca stare, mai dens ca emotie. Orizontul de receptare diferit, noul spatiu teatral, proximitatea de Tanacu, legaturile strinse ale actorilor, ale citorva, cu Iasul (loc de bastina, oras al studiilor), publicul au amplificat miza afectiva. Prin mizanscena, nu numai evenimentele de la Tanacu au fost teatralizate, ci si spectatorii. La Odeon, prin aducerea lor in scena; la Iasi, prin coborirea actorilor printre spectatori. Transa s-a transmis in fluxuri reciproce. Au existat momente cind sala p