Cândva, demult, orice se întâmpla în jurul nostru devenea o ştire, iar exclusivitatea rămânea exclusivă. Pe atunci, noi dictam agenda publică, şi nu agenda publică ne dicta nouă. Era pe când chioşcurile de ziare vindeau chiar ziare şi nu se transformaseră în librării ori standuri de DVD-uri, iar cititorii nu erau comentatori. Sursa: EVZ
Cădeau miniştri şi Caritasuri după articole realizate numai cu ajutorul pixului şi al unui pachet de ţigări, în duminici lucrătoare pe care le împrumutam ziarului fără să le mai cerem vreodată înapoi. Aveam scrumiere şi ascuţitori pe birou, iar la documentare găseai oameni, şi nu motoare de căutare. Primeam scrisori pline de respect şi nu insulte anonime, iar oamenii sunau la noi, nu la Protecţia Consumatorilor. Textele noastre deveneau publicabile doar cu aportul inenarabil al celor mai respectabile doamne din umbră ale presei, corectoarele, dactilografele şi curierele. Paginile păstrau ierarhia imaginii, cuvintele mai aveau greutate, semnăturile - personalitate, iar profitul era garantat, căci nu auzisem de blocaje financiare. Şi orice editor se bucura să trăiască bine de pe urma faptului că tot ceea ce tipărea se transforma în bancnote cu tiraj de masă. Nu ne interesa cât câştigam, deşi nu câştigam rău, mulţumindu-ne cu orele suplimentare care erau din belşug, pentru toată lumea, şi toată lumea le bifa cu entuziasm.
Pe atunci, prieteni, eram chiar prieteni, dar între noi, nu cu necunoscuţi ori cu instituţii, ca în epoca Facebook. Şi, ne credeţi ori ba, eram fericiţi. Era pe vremea în care nu ştiam că vom deveni nostalgici, ca în poate cel mai bun text scris pentru "New York Times", tulburător de simplul "Change or Perish" al lui Roger Cohen: "Înainte de omogenizare, când era mister, înainte de agregare, când originalitatea avea valoare, înainte de digitalizare, când exista vinil, înainte de Made in China, câ
