Vartan Arachelian: „Era o lume interesantă!” Dinu Săraru: „Da, mai era o lume care trăia bucuria meseriei şi a boemei frumoase, bucuria cuvintelor şi a jocului de cuvinte”.
V.A.: Şi mai avea umor încă…
D.S. : Da, şi mai avea umor. I-am prins aşa pe Ionel Teodoreanu, pe care l-am cunoscut îndeaproape. Eram la Radio, la ”Secţia literară”, unde lucra o fată frumoasă, nu extraordinar de frumoasă, dar frumoasă, şatenă, cu o faţă palidă, subţire, graţioasă, delicată, interiorizată, cu o privire tristă, Eliza Vasilescu. Şi Eliza Vasilescu era iubita lui Ionel Teodoreanu, în perioada aia, cu puţin înainte de a muri marele prozator-poet. Venea deseori şi o lua de la Radio când se termina programul ei; venea la Radio şi, între două procese, îi aducea tot felul de delicatese, deşi avea procese din ce în ce mai puţine – fusese un avocat excepţional, strălucit; se ducea tot Bucureştiul să-i asculte pledoariile. Adevărul este că nici nu mai erau procese mari, doar conflicte mărunte pe o bucătărie, pe o cămară, pe folosirea unui closet, pe vai de capul lor, nişte procese neinteresante pentru el, care pledase procese teribile, unde se dovedise că era un orator extraordinar. Acum era vlăguit, obosit, amărât şi fugea între două procese şi venea la Radio şi îi aducea Elizei un carton cu trufe, cu cataifuri, cu amandine şi bineînţeles că mâncam toţi acolo, pe baza lui, a iubirii lui Teodoreanu pentru Eliza. El venea apoi, după-amiaza, şi o lua şi mai plecam şi noi cu ei, până în Calea Victoriei; îi conduceam şi pe urmă îi lăsam singuri.
V.A.: Dar oamenii aştia aveau şi bucuria de a povesti cum a fost înainte de război, în tinereţea lor, sau se autocenzurau?
D.S. : Erau mai reticenţi. Cei mai gălăgioşi erau Eftimiu şi Cezar Petrescu, mai deschişi şi mai curajoşi, care ţineau mai puţin la reticenţa asta. Dar să ştiţi că tot venind pe la Radio, aşa, a început să-i p
