„Domnule Alexandru Dobrescu, îi este bine culturii noastre în Franţa? Cum se înţelege cu surata sa franceză?” Alexandru Dobrescu: „Dragă domnule Ştefan Mitroi, teoretic ar trebui să-i fie bine. Pentru că avem suficiente valori, clasice şi contemporane, capabile să stea fără să se ruşineze în faţa celor franceze”.
În realitate însă, nu e deloc aşa. Spiritul nostru creator se vede la Paris ocazional, la marile saloane de carte, cu prilejul unor mari expoziţii de artă românească (din păcate, rarisime), când şi dacă se întâmplă să concerteze o Angela Gheorghiu sau un Radu Lupu, să monteze un spectacol Andrei Şerban. Vreau să spun că nu există aici o prezenţă românească susţinută, constantă, care să dea sentimentul că te afli în faţa unei culturi imposibil de ignorat. Politica de promovare a culturii române în Franţa străluceşte prin timiditate şi lipsă de metodă.
Parisul artistic se cucereşte după reţeta lui Julien Sorel: prin luptă, cu forţa. Trebuie să-l obligi, cu tenacitate şi proiecte artistice de anvergură, să te ia în seamă şi să te respecte. Noi am practicat, în cel mai bun caz, un soi de hei-rup-ism: se apropia salonul de carte? traduceam la repezeală şi, uneori, la nimereală, ca să avem ce expune pe rafturile standului românesc, după care dormeam liniştiţi, că doar ne-am făcut datoria; se apropia centenarul naşterii Mariei Tănase? căutam în grabă câţiva interpreţi ai repertoriului artistei şi-i trimiteam în lume, să marcheze evenimentul. Altfel spus, improvizam. Dar cu un spectacol, fie el şi de calitate medie, jucat la răstimpuri, cu o expoziţie de pictură, fie ea şi remarcabilă, deschisă din an în Paşte, cu o traducere, fie ea şi reuşită, ieşită la o editură obscură în preajma deschiderii unui salon, şansele de afirmare şi impunere sunt minime.
Politica de promovare a culturii române în Franţa străluceşte prin timiditate şi lipsă de metodă.
