În finalul însemnării mele de vinerea trecută, minată şi ea (ca de altfel şi alte Bloguri scrise, sunt convins, cu toată buna credinţă şi publicate pe acest portal) de neşansa vorbitului în pustiu la români, aduceam în discuţie programul şi preocupările actualului ministru francez al Culturii şi Comunicării, tânăra doamnă Aurelie Filippetti
fiică de miner, îndoliată de dramaticul apus al ,,epocii marilor furnale de la Florange’’ (Paris Match), împrejurare asemănătoare pentru noi cu sfâşietoarea imagine-simbol a coşurilor înalte, pustii, ale OLTCHIM-ului, trădat şi el de guvernările postdecembriste.
Doamna ministru amintită, scriitoare fiind şi care acum zece ani a tipărit prima ei carte ,,Ultimele zile ale clasei muncitoare’’, este azi ambiţios dedicată unui Program izvorât din doctrina ,,egalităţii tuturor în accesul la cultură; pentru toţi copiii şi pe toate teritoriile’’. Pledând pentru ideea că numai cultura ne poate reda încrederea, ne poate învăţa să dialogăm, tânăra Doamnă ministru militează, aşa cum ne infomează revista Paris Match în interviul pe care i l-a luat recent, pentru ca ,,fiecare cetăţean să se simtă mândru şi patron al culturii’’.
O teză admirabilă a programului Doamnei Aurelie Fillipetti, expus în interviul aminit din Paris Match, priveşte ,,eliminarea complexului dintre capitală şi restul teritoriului’’. (E vorba de inferioritatea restului teritoriului faţă de capitală – n.n.)
Mă bucur să salut aceste gânduri şi proiecte înaripate şi aştept toamna care urmează, sperând să văd cum, potrivit promisiunii, încep să se materializeze. Iată de ce şi spuneam în Blogul de săptămâna trecută că sunt gelos pe francezi, măcar pentru programul Doamnei Filippetti, şi realist şi cutezător şi demn de statura unui ministru socialist în Europa de azi ameninţată de criza care nu pregetă să ameninţe în continuare şi geografia culturală indife
