Sîntem iar sub vremuri. Şi sub vreme. Vremea, adică timpul probabil, este proastă la Budapesta. Va fi la fel pînă la ora meciului. Şi în timpul acestuia, şi după. Vremurile, adică timpurile pe care le trăim, sînt încă mai proaste, iar prognoza pe termen lung nu ne încurajează. Vorbim despre România şi despre Ungaria, colege de criză globală şi adversare în meciul care se va disputa pe stadionul Ferenc Puskas. O arenă cu nume celebru, atinsă de bolile bătrîneţii. Gazon mustind de apă, tribune decrepite, pereţi care rînjesc igrasioşi.
Piţurcă avertizează. Nu va fi un meci spectaculos. Ştim. Poate că nu ar fi fost o partidă memorabilă nici dacă terenul era perfect, dar aveam o şansă. Aş, mi se spune, trebuie să cîştigăm cu orice preţ. Mă încăpăţînez, cu riscul să fiu declasat printre idealişti, utopici şi romantici. De ce să credem la nesfîrşit că o suprafaţă de joc bună ne-ar dezavantaja? De ce ni se pare că nu putem cîştiga decît aliindu-ne cu vicisitudinile naturii? N-am spor. Mi se atrage atenţia din nou că singurul lucru care contează este Măria Sa, Rezultatul. Ce, spectacolul ne lipseşte nouă acum ori punctele?
Continui să regret că la Budapesta gazonul este rău. Deplîng lipsa publicului, parcă aici i-aş da dreptate lui Tamaş. O tribună ostilă te ambiţionează mai tare decît una goală. Mi-ar fi tihnit o întîlnire cu o poveste completă. Intrigă (asta nu a lipsit niciodată!), cuprins şi epilog. Un meci cu fotbal de calitate. În schimb, vom avea parte de o luptă de uzură, cu 22 de fotbalişti plini de noroi. În loc de încurajări şi de fluierături ne vom delecta cu vocile lui nea Piţi şi baci Egervari. Nu mi se pare deloc că o victorie chinuită şi muncită pe terenul imposibil al unui stadion expirat va inspira plăcerea pentru fotbal a microbistului român, oricît de fanatic.
De aceea, vom trage din nou cu coada ochiului la alţii. Mai la vest de Bucure
