Miercurea trecută, pe „Stade de France“ din Paris, înainte de întâlnirea de fotbal dintre Franţa şi Tunisia, imnul naţional al ţării-gazdă a fost fluierat de 40.000 de spectatori maghrebieni aflaţi în tribune.
O tânără cântăreaţă, susţinută de jucătorii francezi (printre care doi maghrebieni), a înfruntat corul de fluierături, încercând să-l acopere. (Mi-am amintit de preşedintele Băsescu ţinându-şi discursul despre caracterul criminal şi ilegitim al comunismului împotriva strigătelor şi măscărilor unor parlamentari care se comportau ca prostul din baie din anecdota cunoscută.) Premierul francez a cerut ca meciul să nu se dispute. Presa a fost scandalizată (nu şi „ProSport“, care n-a auzit, n-a văzut). Şi când te gândeşti că meciul era amical. Fără miză decât, poate, pentru Domenech.
Întâmplarea e o urâtă culminare a unei conduite nesportive, golăneşti, rasiste, caracteristică de ceva vreme multor stadioane din lume. Nu în ultimul rând din Franţa. Nici din România. De la smulgerea şi azvârlirea scaunelor, de la insulte şi urlete până la huiduirea Marseillezei nu e un drum foarte lung. Iată-l parcurs. Naţionala României a fost fluierată la Budapesta. N-au lipsit pedepsele. Câteva stadioane au fost lăsate fără spectatori. Oficiali ai cluburilor au fost suspendaţi şi amendaţi. Dar fără efect. Atmosfera din fotbal a rămas irespirabilă. Sportul rege e cel mai poluat din toate.
Două observaţii pot fi făcute în legătură cu spectacolul revoltător de pe stadioane şi din afara lor. Prima este că evenimentul sportiv e tot mai des umbrit, obnubilat, de comportamentul, gesturile, vorbele, în general de violenţa confruntării extrasportive, pe care presa o încurajează uneori, chiar fără voie, dându-i o atenţie mai mare decât evenimentului de pe teren. Fără un pic de sămânţă de scandal, te pomeneşti că nu s-ar vinde ziarele. A doua observaţie est
