Mi-am petrecut sfîrsitul unui an si începutul celuilalt cu o carte neobisnuit de frumoasă si de instructivă: Testamentul unui eminescolog de Petru Cretia (Editura Humanitas, 1998). N-ar trebui să existe iubitor de poezie ori, mai ales, dascăl de română în tara aceasta care să n-o citească. Si pentru foarte multe motive, dintre care am să aleg unul singur deocamdată: se poate învăta din ea ce înseamnă cu adevărat să ai cultul lui Eminescu. După polemica de anul trecut pe tema lui Eminescu, observatiile lui Petru Cretia vin ca uleiul pe o arsură. Vorbesc, se întelege, de arsura celor care nu obosesc să reia, mereu de la capăt, lectura poeziilor, căutînd de fiecare dată un sens nou sau o nouă splendoare a formei, si pentru care Eminescu e viu si (atentie!) vulnerabil. Nationalistii idolatri si mitomani n-au arsuri a-si obloji, ci doar prejudecăti de asezat, la zile fixe, pe soclul statuilor poetului.

Întîmplarea face să fie în curînd 15 ianuarie. Cînd mi-am propus să scriu despre Testament, nu însă la aniversarea poetului mă gîndeam, ci la aceea a editiei de poezii pe care i-a compus-o Maiorescu si de la care pleacă, într-un fel, cartea lui Petru Cretia: în a treia decadă a lui decembrie, s-au împlinit 115 ani de la tipărirea la Socec-Teclu a Poeziilor, în 1000 de exemplare, din care, pînă la jumătatea lui ianuarie, se vînduse mai mult de jumătate ("un adevărat record", va spune Maiorescu); alte zece editii s-au succedat pînă în 1913, dintre care doar două îl vor mai prinde pe poet în viată (cele din 1885 si 1888). Petru Cretia, unul din ultimii editori, priveste înapoi spre Maiorescu, cel dintîi editor, si asterne pe hîrtie un secol si mai bine de istorie a editării sau de bătălie cu cele 15.270 de pagini ale manuscriselor (dar numai 8661 scrise, restul, albe), depuse de Maiorescu la Biblioteca Academiei în 1902 sub forma a 42 de volume, dacă ne luăm după