După cum putem constata cu toţii, nivelul dezbaterii publice din spaţiul autohton este jalnic. Fie că avem în vedere găunoasa retorică a unor parlamentari, schimburile de miştocăreli şi sofisme ghiduşe ale diverselor tabere politice sau sudalmele şi ocările de la uşa talk-show-urilor televizate, diagnosticul e cam acelaşi: limba română – anesteziată, rigoarea – suspectă de parkinson, iar conţinutul propriu-zis al argumentaţiei – în cronică anorexie. Trist…Cauzele acestor combinate maladii sunt, în bună măsură, cunoscute şi nu-mi propun să le reiau. Aş menţiona doar una dintre ele: lipsa de serioasă preocupare a şcolii româneşti pentru formarea junimii în spiritul unor valori care să-i asigure cap pe umeri, gândire logică şi structurată, capacitate de analiză şi de sinteză, abilitate de sistematizare, expresie coerentă şi articulată. Şi, cu gândul la această carenţă a sistemului educativ naţional, aş evoca o experienţă care îmi dă nădejde că boala dezbaterii publice locale este, totuşi, netransmisibilă genetic.
Nu cu mult timp în urmă, am participat în calitate de spectator şi suporter la câteva dispute dintr-un turneu internaţional de dezbateri dedicat liceenilor, organizat la Ploieşti. Da, există aşa ceva. Sunt competiţii în care tinerii se bat nu în pumni, ci în idei şi discursuri argumentative. Esenţa regulilor de concurs este reductibilă la spiritul unui proces judiciar, confruntarea dintre două poziţii: susţinătorii unei teze (echipa „afirmatoare”) împotriva contestatarilor teoriei respective (echipa „negatoare”), statutul de afirmator şi, respectiv, negator fiind dependent de tragerea la sorţi. Temele de bătaie sunt subiecte de actualitate ale lumii contemporane, grefate pe principii etice şi/sau juridice, alese cu grija de a putea fi susţinute şi, repectiv, contestate cu argumente de greutate comparabilă. Unele teme (zise „moţiuni”) sunt anunţate în
