Aţi ieşit vreodată cu o fată la o prăjitură şi un suc şi nu aţi ştiut cât să lăsaţi „în plus“ la nota de plată? Iată un sumar îndreptar al „micilor atenţii“ de fiecare zi.
„Niciodată nu porniţi de la supoziţia că sunteţi obligaţi să oferiţi bacşiş unui taximetrist. Aşteptaţi până vă returnează restul, până la ultimul bănuţ, şi apoi oferiţi-i cât credeţi de cuviinţă. În restaurante, daţi bacşiş 10% din valoarea totală, niciodată mai mult, şi asta doar dacă sunteţi încântat de servire. Dacă aceasta a fost de slabă calitate, nu lăsaţi nimic! În spitale, veţi simţi nevoia de a oferi bacşiş înainte de toate. Nicio asistentă sau doctor nu se va uita la voi dacă nu aţi avut dare de mână înainte de consultaţie." Aşa este prezentată România pe site-ul www.inyourpocket.com, definit ca o colecţie de informaţii esenţiale referitoare la oraşele pe care ar urma să le vizitaţi.
Contrar acestei prezentări în tuşe dramatice (şi care, în treacăt fie spus, confundă, la final, „mica atenţie" cu mult mai populara „şpagă"), în România, bacşişul nu a fost şi nu este o problemă de maximă stringenţă. Se dă bacşiş când şi cum, rezonabil, şi în funcţie de mărimea portofelului. La rândul lor, destinatarii bacşişului sunt răbdători şi fără prea mari pretenţii. Nu prea se strâmbă din nas când nota de plată este returnată cu suma fixă, iar, cel puţin până acum, în România nu au apărut în presă, precum în America, de exemplu, poze demne de oprobriul public cu însemnările nesimţite ale unor bogătani, inamici asumaţi ai bacşilului. Aşadar, ceea ce urmează nu este o hartă exhaustivă, ci, mai degrabă, un îndreptar relativ pentru aceia dintre dumneavoastră cu deschidere către ideea micilor recompense.
„Dacă le place, mai dă"!
Chelnerul
Alexandra este ospătar într-o cafenea mereu aglomerată, aşa cum sunt toate cafenelele din Centrul Vechi al Bucureştiulu
