(7 ianuarie 1881-11 aprilie 1944)

Cea mai faimoasă definiţie a poeziei lui Ion Minulescu este aceea, deseori citată şi reluată, a lui G. Călinescu din Istorie :

„Ion Minulescu (literar vorbind) este un tip caragialian, tînărul muntean volubil, facil emotiv, incapabil de a lua ceva în serios, producător neobosit de «mofturi». Poeziile lui Minulescu decurg din stilul familiar, prăpăstios francizant al cafenelei bucureştene, aşa cum foarte adesea pariziana «chanson» e scrisă în argot. Ele trebuiesc «zise», precum trebuie jucate «momentele» lui Caragiale, fiindcă Ion Minulescu este în bună măsură un Mitică, un Caţavencu şi un Eleutheriu Popescu deveniţi lirici”.

Definiţia, superbă literar, face o confuzie între poet şi publicul său. Nu Minulescu este un tip caragialian, ci publicul său, şi nu atît acela masculin format din clienţi ai cafenelei bucureştene, cît acela feminin al damelor bine, nepoatele Ziţei, protagonistele din Lanţul slăbiciunilor, Vizită şi restul, despre care a vorbit cîndva Paul Zarifopol. Este evident că pentru ele scrie Minulescu, lor li se adresează, adesea la propriu, punîndu-se în mod deliberat în locul lor, ghicindu-le gesturile şi oferindu-le compensaţii pentru dorinţe neîmplinite sau frustrări. Adoptă, aşadar, o atitudine menită să-i garanteze succesul. Este primul nostru scriitor care nu dispreţuieşte succesul de public. Arta de consum era abia la începuturile ei şi nu făcea figură bună mai ales printre simbolişti, care se considerau (şi uneori erau) o elită neînţeleasă printre mult mai popularii zelatori ai sămănătorismului literar de după 1900. Paradoxal la Minulescu este faptul de a fi folosit mare parte din motivele simbolismului într-o poezie de aspect comercial, ca o reclamă izbutită pentru un produs („Guerlain a botezat parfumul/Voilà pourquoi j’aimais Rosine! ”), „vulgarizîndu-l