De fiecare dată când se discută – statistic sau la caz – despre lipsa medicilor, se spune că este vorba de un exod, mai rar că doctorii pleacă şi aproape niciodată că ei fug. Exodul şi plecarea presupun o părăsire, o evadare, implică un plan şi nişte condiţii potrivite. Medicii români însă, când părăsesc ţara (uneori şi profesia) pentru a căuta puncte de stabilitate aiurea, se comportă ca nişte particule elementare fără identitate, fără masă şi fără sarcină, care se fixează mai mult sau mai puţin aleatoriu pe poziţii suficient de delicate pentru a nu fi tocmai ideale. Unii dintre ei recunosc asta, dar cei mai mulţi propun comparaţii din care ies într-un avantaj relativ. Pentru locurile rămase libere, de regulă, nu se găsesc înlocuitori, dar, uneori, acestea sunt ocupate, prin modalităţi nu întotdeauna clare, de medici care comunică printr-o sintaxă specifică Orientului Mijlociu sau teritoriului basarabean. Chiar dacă acest aspect poate fi încă o sursă de vertij pentru bolnavi, ei se vor obişnui repede şi cu această situaţie. Alta este însă problema. Şi dintre medicii care au ales să rămână să-şi onoreze profesia acasă, cei mai mulţi se simt ca printre străini şi acumulează frustrări şi umilinţe care îi pot face să lase totul baltă înainte de a ajunge pe marginea prăpastiei. Important este că, deşi corpul medical, în termeni absoluţi, se împuţinează şi trebuie să rezolve chestiuni serioase şi complicate, de o bună bucată de timp el trebuie să lucreze în condiţii de nesiguranţă sporită. Şi nu este vorba doar de decadenţa şi turpitudinea care macină tot sistemul social, ci de simplul şi teribilul fapt că breslei noastre, de o vreme, i se zdrăngăne permanent şi efectiv cătuşele pe la urechi. Deja sunt cazuri cunoscute şi ne aflăm în plină meta-realitate, pentru ca factorii care administrează şi girează politic şi profesional sistemul să iasă din zona de autoa