Comentariile privind unificarea Partidului Democrat (PD) cu Partidul Liberal Democrat (PLD), mai exact „comasarea prin absorbţie“ cum a sunat oficial, mi-au lăsat un gust amar. Sursa: EVZ
Pentru că marea lor majoritate au căzut în patima senzaţionalului, au pus accent numai pe implicarea lui Traian Băsescu în această construcţie politică, denumită viol sau nuntă nedorită. Şi eu mi-am exprimat îndoiala că noul PDL va putea aduna mai multe voturi decât cele două partide, pentru că în politică 1+1 nu fac neapărat 2. Că pe culoare separate cele două formaţiuni politice puteau atrage mai mult electorat. Cel puţin PLD, partid nou, pentru că PD-ul cred că şi-a atins nivelul maxim de popularitate. În plus, dispariţia juridică a PLD lasă loc, creează o pârtie lui Tăriceanu şi PNL-ului, care s-au şi grăbit să afirme că, din acest moment (al fuziunii PD-PLD), PNL este singurul partid liberal şi autentic de pe eşichierul politic.
Dincolo de aceste reproşuri şi calcule ale hârtiei poate era necesară o discuţie doctrinară, pentru că, asemenea lui Valeriu Stoica, şi eu cred că vremea alianţelor tradiţionale a trecut. Model în perioada interbelică, dar şi postdecembrist, alianţa politică a căzut în desuetudine. O alianţă nu mai este convingătoare, pentru că electoratul o percepe ca un pact conjuctural între două sau trei partide pentru a câştiga alegerile, pentru ca apoi să se certe, odată ajunse la guvernare. Modelul CDR şi cel al Alianţei D.A. sunt elocvente în această privinţă.
Formarea unor coaliţii temporare, de cele mai multe ori alcătuită printr-un concurs de împrejurări, nu mai inspiră încredere. Dimpotrivă, un singur partid, care nu mai poate arunca vina asupra colegilor de alianţă/coaliţie, îi poate convinge pe alegători. E o teorie a politologilor, pe care, iată, noul şi vechiul totodată PDL încearcă să o impună pe scena politică. Poa
