Lovitura de stat a fost învelită, aşa cum era de aşteptat, în vocabularul democraţiei, afirmându-se că ea nu este decât o corecţie temporară ce va conduce, prin intermediul unor noi alegeri, la o tranziţie „corectă” şi la o democraţie „reală”.
Dacă mai era nevoie, evenimentele din ultimele zile ne-au dovedit că drumul Egiptului spre democraţie este mult mai problematic decât şi-au închipuit cei prea încrezători în potenţialul „primăverii arabe”. Trebuie să fim precauţi în ceea ce priveşte folosirea termenului de „tranziţie spre democraţie” în cazul Egiptului, chiar dacă majoritatea egiptenilor o doreşte. Eternul duel între cei ce au Coranul şi cei ce au armele ar putea genera (încă) o soluţie nedemocratică.
Destituirea prin mijloace extraconstituţionale a preşedintelui Mohamed Morsi a reprezentat nucleul unui demers care nu poate fi numit altfel decât lovitură de stat, calificativ confirmat prin arestări politice şi închiderea unor instituţii de presă aparţinând Frăţiilor Musulmane (FM). Puterea aparţine, în prezent, establishment-ului militar condus de generalul Abdul Fattah al-Sisi, iar preşedintele interimar Adli Mansour are un rol pur decorativ. În momentul în care a fost încheiat acest text, militarii şi forţele politice care au orchestrat răsturnarea lui Morsi nu conveniseră încă asupra unui prim-ministru interimar. Cel mai probabil, se doreşte o personalitate acceptabilă atât pentru forţele laice coagulate în „mişcarea Tamarrod”, cât şi pentru islamiştii duri din partidul salafist Al-Nour, a căror participare la jocul noii tranziţii este esenţială: acţiunea trebuie prezentată ca şi cum ar fi doar o reacţie la abuzul de putere al FM, nu o lovitură împotriva ideologiei politice islamiste.
Lovitura de stat a fost învelită, aşa cum era de aşteptat, în vocabularul democraţiei, afirmându-se că ea nu este decât o corecţie temporară ce va conduce,
