Dan C. MIHAILESCU

"Eternul provizorat romanesc" - axioma a reflectiei nationale. Glosam obsedante locuri comune. Deci:

Cultul provizoratului raspunde partii orientale din noi, acelei zone umbroase, de dulce reverie a istoriei, de lenesa sprijinire a bariei ciobanului in ciomag, in calmul contemplativ al turmei, cind timpul ramine suspendat si fluturind peste abisuri ca o rufa spinzurindu-si albeata-n cirlig. Fainului indemn al pirateriei saxone ("Let's do it") si picantului verb frantuzesc "foncer", par a le raspunde la noi feericul "ai rabdare, bre", cu variantele suculente, de binecuvintata intelepciune, precum "ho, ca nu dau turcii", "ho, ca nu dau lupii","ca n-or fi intrat zilele-n sac", "sa mai vedem ce si cum", "sa mai stam, sa mai vedem". Sau cu pigment ludic-agresiv, de sagalnica amenintare: "stai dracu' locului, ce te-agiti asa? nu mai face valuri!"

Cum bine stim, esenta verbala a romanului este "a fi". Cu asta are el a se judeca si pe el il dorloteaza in fel si chip. "A face" si "a avea" sint pentru noi verbe de linia a doua, de figuratie, bune, poate, pentru catolici, protestanti s.a.m.d., adica "sa fie la ei, acolo". Noi nu tinem neaparat sa facem si sa avem, ci sa fim, pur si simplu. Ba, mai mult: sa dainuim. Atita. Restul: moft. Noi cu fiinta (hai ca aici i-am ras), ei - cu treaba lor.

Or, tocmai obsesia dainuirii cu orice pret ne-a facut robii eternului provizorat. Innebuniti "sa treaca si iarna asta si sa ne vedem in primavara", framintati "sa plece astia de pe capul nostru" (adica veneticii), dornici "sa apucam si ziua aia", cind ne-om vedea si noi "cu sacii in caruta", n-am avut de unde sa deprindem chiverniseala, gospodaritul cu dichis pe termen lung, n-am avut cind sa ne dedulcim la machiaverlicuri politicesti, unde ce se-nnoada azi se toarce cu anii ca sa se-nchege peste citeva generatii. N-am... Cunoasteti, adica, placa