Andrei PLESU
Un presedinte trebuie sa se gindeasca de zece ori inainte de a face ceva. Cu alte cuvinte, nu trebuie sa se repeada sa faca. Cu facutul e responsabil guvernul ("executivul"), parlamentul (care face legi), justitia (care face dreptate). Presedintele se distinge mai curind prin ceea ce nu face. Fapta lui risca sa fie autoritara, partinitoare, mereu vecina cu traficul de influenta si cu abuzul de putere. De aceea, decit sa faca vreo nefacuta, e mai bine sa se abtina. Oficiul lui e, esentialmente, acela de "reprezentare" si "mediere". Calitatile necesare pentru implinirea acestui oficiu sint prestigiul, supletea, calmul launtric, onestitatea si simtul onoarei. Nu activismul "neobosit", nu ubicuitatea. Ne aflam intr-o tara traumatizata de harnicia devastatoare a totalitarismului prezidential. Cu atit mai mult avem nevoie de un presedinte discret, imun la ispitele rampei si la ritualurile publice in genere. El trebuie sa detina arta subtila de a se implica fara sa se amestece.
La noi nu e destul ca presedintelui sa nu-i placa puterea. Trebuie sa se teama de ea. Fiecare zi trebuie sa se incheie cu un bilant al derapajelor - mici sau mari - provocate de aerul rarefiat al functiei: vreo iritare exagerata dinaintea unui subaltern batos, vreun scurt lesin interior dinaintea unei laude bine plasate, vreo scurta atipire printre facilitatile de protocol. Ca masura de aparare, presedintele se va inconjura de oameni loiali, dar antipatici. Adica de oameni care nu se pricep sa-i spuna ceea ce vrea el sa auda de la ei. Bombanitorii sint mult mai igienici decit sicofantii, iar usoara nevroza a dubiului de sine e de preferat fie si celei mai vagi inclinatii spre mania grandorii.
Meseria de presedinte este o meserie riscanta. Iti poti pierde sufletul, dar iti poti pierde si viata. Ambele riscuri trebuie asumate cu eleganta si curaj. Atletii servici