(C.P.-B.)
Unii spun ca romanul nu stie deloc sa se descurce, ca este pasiv si resemnat in fata vietii (si a istoriei) - avem de-a face, desigur, cu productivul model mioritic. Altii afirma ca, dimpotriva, romanul e un descurcaret fara pereche. Fiecare din sententele de mai sus poate fi, dupa caz, apreciativa sau peiorativa. (Iata, de exemplu, doua valori pe care le poate lua cea de-a doua asertiune: "Romanul nu a avut mijloace materiale si liniste, intre doua navaliri, sa poata construi catedrale ca-n Occident; el s-a descurcat, a folosit lemnul padurilor si a construit bisericutele din Maramures, care depasesc, prin genialitatea lor... etc. etc.", sau invers: "Romanul daca nu fura nu poate sa traiasca; de-asta nu vom face niciodata treaba in tara asta... etc.etc.".)
Mai intii, pornirea aceasta, exersata de la cel mai simplu cetatean pina la distinsi oameni de cultura, de a defini caracteristicile romanului, ale poporului adica, mi se pare de-a dreptul aberanta si, pe alocuri, tragi-comica. (E ca atunci cind se vorbeste despre "prostia neamtului", facindu-se abstractie - sa zicem - de filozofia germana). Apoi, termenul central al cugetarilor - "romanul" - este o abstractiune, un construct, un cliseu, de fapt. Ce inseamna "romanul"? Suma tuturor romanilor, cel mai mic numitor comun, fiecare individ luat in parte? Pe scurt, nu vad utilitatea pomenitului termen decit in cintece menite sa ne imbarbateze fiinta nationala de tipul "C-asa-i romanul...". Pentru impatimitii cautatori ai specificului nostru, as mai putea sa ofer inca o exceptie: punerea in relatie a "romanului" cu "a se descurca". Formula obtinuta va fi valabila, de data aceasta, pentru fiecare roman in parte, pentru simplul fapt ca verbul cu pricina inseamna multe lucruri, de la "a supravietui", pina la "a reusi in viata".
P.S.: Salutam, ca pe niste cunostinte vechi, pe cei car