Mircea IORGULESCU
...ar fi putut (sau chiar, de ce nu, ar fi trebuit!) sa spuna, in decembrie '89, cam toti criticii literari romani in exercitiu. Cazusera peste noapte toate interdictiile. Multi aveau sa descopere, dupa o scurta euforie, gustul salciu al libertatii, dar putini au recunoscut-o. Cum ar fi putut?! Conditia lor de existenta fusese infidelitatea, iar acum, dintr-o data, orice era permis si nimic nu mai putea fi incalcat. Si ce este, in definitiv, infidelitatea, daca nu o libertate neingaduita? Orice libertate este cu atit mai tentanta, mai promitatoare, mai rivnita cu cit are de infrint mai multe bariere; unde nu exista fruct oprit, nu exista nici Paradis.
Critica literara postbelica s-a nascut prin tradarea mariajului fortat cu propaganda si ideologia de partid. Nu e insa fructul unui adulter, ci adulterul insusi: spatiul unei libertati clandestine.
Au fost mai intii idile sfioase, cu tematoare atingeri si ocheade furise. Jocuri prudente si subtile cu focul, mici escapade, rapide aventuri platite greu, cu autocritici apasate si fierbinti legaminte de fidelitate: sfirsitul anilor '50, inceputul anilor '60. De la cochetarii mai mult sau mai putin inocente pina la teoretizarea infidelitatii, pina la sfidare si provocari, nu a mai fost decit un pas. Una dintre primele carti de critica literara autentica aparute in acea epoca de pionierat se numea, in chip foarte transparent, Lecturi infidele. Era in 1966. Autorul ei, Nicolae Manolescu, facea in mod explicit elogiul donjuanismului. "Critica - scria el in acest veritabil manifest al criticii ca infidelitate - presupune in egala masura infidelitatea fata de lecturile anterioare. Nu poti iubi cu adevarat o femeie daca n-ai uitat imaginea celorlalte: nemaifiind niciodata la prima iubire, esti de fiecare data ca la cea dintii. Critica e conditionata de infidelitatea lecturii, este, cu al
