Mihai ZAMFIR
De ce s-a transformat - la finele secolului trecut - observarea prostiei umane in exercitiu obsesiv? Apoi chiar intr-o "stiinta" sui generis? E greu de explicat. Poate ca orice secol ajuns la capatul sau priveste instinctiv in urma si incearca sa se autoevalueze critic. Iar secolul al XIX-lea, secolul trecut, executind aceeasi miscare a privirii, a ramas, fara indoiala, ingrozit constatind trasaturile omului civilizat de pe la 1890. Daca, in acel moment, civilizatia materiala atinsese in Europa culmi la care umanitatea indraznise sa viseze doar prin intermediul basmului, daca prosperitatea domnea intr-o buna parte a vechiului continent unde, de la campaniile napoleoniene, nu mai avusese loc nici un conflict major, reversul spiritual propriu al acestei stari de fericita autocontemplare putea deveni insuportabil. El se numea, simplu, Prostie, scrisa cu majuscula, triumfatoare, transformata in norma a gindirii.
E greu de presupus ca, la sfirsitul secolului al XIX-lea, oamenii ar fi fost mai prosti decit in urma cu un secol sau, sa zicem, decit astazi. Dar generalizarea invatamintului primar, accesul a milioane de indivizi la rudimentele culturii avusese drept consecinta neasteptata aparitia prostiei vizibile - adica a prostiei care se exprima, a prostiei expansive. Nu este de mirare ca mai ales in Franta (adica in prima tara unde instructia publica primara devenise obligatorie) studiul prostiei a capatat alura geniala; aici au aparut primele cataloage (sotisiers) si primele reflectii sistematice in materie.
Cind vorbim de prostia clasificata, numele de Flaubert ne vine automat in minte. Celebritatea durabila a lui Bouvard et Pecuchet nu trebuie sa ne faca insa a uita ca Flaubert si-a cladit monumentul pe un teren deja degajat. In Franta se nascuse magnifica figura a domnului Joseph Prudhomme, si tot aici il crease Villiers de L'Isl
