Andrei PIPPIDI
Universitatea romaneasca n-are mai mult de 135 de ani, citi se implinesc de la infiintarea celei din Iasi. Dupa ce, in 1864, actul de fondare al celei din Bucuresti a primit si el aceeasi iscalitura domneasca, a lui Alexandru Ioan Cuza, se poate vorbi de un invatamint superior modern in tara noastra. Oricit ne-am lauda cu Academiile de la sfirsitul secolului al XVII-lea, al caror nivel era desigur al unui bun colegiu occidental, dar care aveau ca limba de predare greaca - mai aticizanta, sau mai barbara, dupa cita carte stia dascalul adus din Tesalia, de la Patmos, din Cipru sau de la Trapezunt - nu e mai putin adevarat ca traditia noastra universitara e mai noua decit in apusul Europei. Fireste, orgoliul "protocronist" este magulit de gindul ca startul bulgarilor, al sirbilor, al turcilor a intirziat si el si ca balcanicii crestini au inceput prin a veni la Bucuresti ca sa invete medicina. Dar legea pentru numirea profesorilor universitari si regulamentul de ordine si disciplina a studentilor poarta aceeasi data: 10 februarie 1899. Daca facem socoteala cite generatii de profesori s-au perindat la catedrele intemeiate in acea fericita perioada de constructie a Romaniei moderne, ajungem la sase, inclusiv cea aflata astazi in activitate.
In aceste conditii, se intimpla citeodata - cunosc eu insumi macar trei cazuri - ca jumatate din acest sir de generatii sa-i apartina aceleiasi familii. Situatia, de natura sa atraga interesul sociologilor, presupune obisnuirea precoce cu o zona de preocupari si cu un stil de viata. A fi crescut in mijlocul cartilor, al cartilor cumva alese intr-un anumit spirit sau numai pentru folosul specializarii, prinde bine. In cazul unei formatii umaniste, deschide si perspectiva unui refugiu privat; altfel, inseamna doar a cistiga timp pe parcursul viitorului destin de performanta. Oricum, continuitatea aceas
