Mihai ZAMFIR
Nimic nu este mai usor de exploatat decit frustrarea colectiva si nimic nu este mai usor de creat decit iluzia comandata de victima insasi. Universitatile private din Romania stau sub semnul acestui simplu adevar psihologic. Doar in lumina lui se explica spectacolul de aparente suprarealiste la care am asistat imediat dupa caderea regimului ceausist.
Cine a admirat irumperea, in peisajul romanesc, a universitatilor particulare, incepind cu luna ianuarie 1990, ar fi crezut ca ele reprezentasera principala revendicare a poporului roman. S-ar fi zis ca nici hrana normala, nici caldura din case, nici crearea institutiilor statului democratic si nici libertatea presei nu formau urgentele de prima marime; conform realitatii banale din jur, ai fi putut crede ca ceea ce a dorit mai mult si mai mult poporul nostru inainte de revolutie au fost automobilele cu marci straine si invatamintul universitar privat. Pe parcursul a citeva luni, strazile si soselele tarii s-au umplut de epave urit mirositoare, iar "universitatile" au inceput sa apara in ritm trepidant, ca ciupercile dupa ploaie. Am putut contempla cu totii, fara sa stim prea bine daca ne aflam intr-o comedie ionesciana sau in realitatea curenta, hirtii elegante purtind antete precum 'Academia din Rimnicul Sarat', 'Universitatea Ecologica din Caracal', 'Academia de Belle-Arte din Dorohoi' etc.etc.
Ca aparitia unui invatamint universitar paralel, de factura privata, era rodul unor frustrari acumulate timp de decenii - cine ar putea-o nega? Mai ales in ultimii zece-cincisprezece ani de regim ceausist, cind inceperea studiilor universitare devenise o problema de viata si de moarte pentru parinti si candidati, cind o complicata ecuatie in care factorul politic, familial si pecuniar trebuiau sa concure armonios la reusita, absurditatea sistemului existent in Romania sarea in ochi. O refo
