Un scriitor, cuadragenar, care îşi reconstituie existenţa: astfel îşi defineşte, din primele pagini, Christophe Donner, autorul Imperiului moralei (Grasset, 2001), demersul. Ceea ce e, în definitiv, destul de banal, numai că romanul frapează prin privirea necruţătoare ce însoţeşte această coborîre în trecut şi prin analiza feroce a două dogme care, în viziunea lui Donner, au otrăvit secolul XX: comunismul şi psihanaliza. În Franţa (şi nu numai) cartea a produs nu o dată, sînt convins, un sentiment de perplexitate. E, în fond, o reglare de conturi cu trecutul unei întregi generaţii. Naratorul e progenitura unei familii "politic corecte" din anii 1960-1970: mama e psihanalistă, tatăl e comunist. Rezultatul acestei împerecheri este dezastruos: copilul are halucinaţii, e internat în mai multe rînduri în centre medicale pentru adolescenţi. Cu părinţii, comunicarea e precară: mama nu ştie să vorbească decît despre Freud şi complexul lui Oedip, tatăl e mîndru de competenţa lui, dobîndită graţie călătoriilor la Moscova, în materie de "zakuski", îşi petrece vacanţele la Saint-Tropez, e mare amator de june blonde, cu dimensiuni de top model, şi se străduie (zadarnic) să mărească tirajul ziarului L'Humanité prin utilizarea calculatoarelor. Bunicii, institutori, fuseseră şi ei comunişti; acum nu ştiu cum să-şi cheltuiască pensia confortabilă, îşi cumpără "saumon fumé" şi se abonează la revista Photo. Eroul e, aşadar, produsul acestui laborator "psiho-marxist"; era destinat să fie "eşantionul unei rase noi", în sensul în care la sfîrşitul anilor '60, Sollers şi Kristeva organizau, alături de intelectualii din aparatul Partidului Comunist Francez, colocvii unde se preconiza o sinteză originală între psihanaliză şi marxism-leninism. Analiza lui Donner e, spuneam, de o salutară vehemenţă demistificatoare. Psihanaliza apare drept
o "ştiinţă a culpabilităţii", infestată d