Zigu ORNEA
E un fapt indubitabil, nu numai la noi verificat, ca demagogia a utilizat, cu prioritate daca nu exclusiv, motivul nationalist. E, desigur, o intrebare de ce, cu deosebire la noi, motivul nationalist a ilustrat, de-a lungul timpului, folosindu-se de el. Raspunsul vine aproape de la sine. Intr-o tara asezata la confluenta a trei imperii hraparete, care tot ciunteau din teritoriu, unde aspiratia spre unitate nationala si independenta era un ideal cu adevarat unanim este, pina la un punct, firesc ca motivul patriotic sa sensibilizeze audientii. Am folosit, de asta data, intentionat termenul patriotic pentru a-l deosebi de nationalism. Nu uit ca unii analisti deosebesc intre un nationalism curat, sincer si legitim de unul calp, xenofob, extremist si sovin. Mi se pare ca mai potrivit, pentru a evita confuziile toate ca si justificarile tremolate de extremismele de astazi, e sa utilizez intr-un caz (cel pozitiv) termenul de patriotism si in celalalt (cel negativ), expresia nationalism extremist. De regula, demagogia nationalista a fost si este traditionalist autohtonista, pietrificata mohorit in noi insine, respingind, alarmat, europenismul si integrarea in structurile continentale. Caragiale, care, dupa dreapta apreciere a lui Ralea, este cel mai national scriitor roman, a creat personaje care exprima artistic demagogia cu inevitabila culoare nationalista. O intruchipare neuitata a acestei dimensiuni, care nu e numai caracterologica, este - cine ar putea-o nega? - memorabilul domn Nae Catavencu. Sa citez un fragment, de toata lumea stiut, din discursul lui Catavencu la neuitata adunare electorala din O scrisoare pierduta: "Domnilor!... Onorabili concetateni!... Fratilor!... (plinsul il ineaca). Iertati-ma, fratilor daca sunt miscat, daca emotiunea ma apuca asa de tare... suindu-ma la aceasta tribuna... pentru a va spune si eu... (plinsul i