Anca MANOLESCU
Palatul lui Constantin Porfirogenetul
Stradute povirnite, intortochiate, cu hirtoape moderate, blocuri de 2-3 etaje intrucitva jupuite de deasupra carora se iveste cite o casa veche, tarabe debordind de fructe, mici gradini si piete pline de harababura - un cartier calm, pitoresc si nonsalant. Ceva cam ca o "slava statatoare"... De monument nici urma. In sfirsit, o grila zavorita pare sa-l indice. Dincolo de ea, incinta consta intr-un maidan (in sens romanesc) nu foarte vast, inecat de buruieni prospere. Te intrebi la ce bun incuietoarea si cauti nedumerit resturile acelui "palat admirabil prin varietatea edificiilor, frumusetea gradinilor ce le inconjurau, a mozaicurilor sau picturilor ce decorau apartamentele, palat asa de amplu incit parea un oras in oras" (c. Diehl). Singurul edificiu vizibil e o casuta pe jumatate surpata din care iese cu potolita grabire curatorul locului, cu burta si papuci. Plin de amabilitate (oamenii sint la Istanbul de o impresionanta solicitudine), imbie vizitatorul sa se aseze pe sofaua desfundata, amplasata in mijlocul balariilor, de unde el insusi isi vegheaza obiectivul. Aduce si citeva scaune de birou, cam subrede si descojite. Le pune din fericire cu fata spre palat asa incit, in fine, il vad!
E un fragment de zid ritmat de arcaturi in marmura rosie si alba, un fragment de zid a carui eleganta iti taie respiratia.
Recapitulez balariile, casuta paznicului, sofaua din mijlocul maidanului, tipetele copiilor care joaca fotbal undeva deasupra noastra, trag aer in piept si ma mai uit o data la palatul bazileilor. Toate impreuna, legate printr-o nepasatoare evanescenta, mi se par de-a dreptul formidabile. Ce plicticos ar fi fost sa vizitez nenumaratele edificii (cu mozaicurile si picturile apartamentelor lor) ale unui palat amplu cit un oras in oras. Numai gindul la asa ceva ma oboseste,